Dacă ne uităm des la ştiri, înseamnă că mintea noastră e în şomaj. Nu are de lucru. Îndată ce găsim un subiect serios de meditaţie, ne pierdem interesul pentru porţia zilnică de catastrofe. Dar căutarea acelei idei care să ne scoată din cotidian cere efort, iar lenea e mare şi ne împinge mereu în faţa televizorului. Ca şi cum ar avea contract cu furnizorii de reclame. Cât e ora? Au început ştirile? Idealul este să adormim în fiecare seară bine informaţi.

Ştirile prăvăleasc lumea în capul nostru. Magia lor constă în faptul că se întâmplă acum, iar noi suntem acolo, la faţa locului. “Acum” înseamnă “real”. O ştire veche devine poveste, ficţiune. Îşi pierde realitatea. Problema unei ştiri e că are viaţă scurtă. Ea moare imediat ce a fost rostită. Interviul, scandalul, reconstituirea – moduri prin care i se prelungeşte ştirii viaţa în mod artificial pentru a mai umple puţin din timpul nostru. Iar la moartea ei se strâng analiştii ca să decidă ce să-i scrie pe cruce: “a fost o ştire bună”, “nu a făcut rău la nimeni”, “era uşor influenţabilă”. Alt timp petrecut cu succes.

Sigur că exagerez puţin. Ştirea e utilă atunci când, având în minte imaginea de ansamblu, ştim să o aşezăm la locul potrivit, să-i evaluăm importanţa, să extragem esenţialul. Dar să recunoaştem că sunt rare situaţiile în care chiar avem nevoie de ea urgent. În restul cazurilor, o analiză postmortem, făcută de un jurnalist cu morgă, e suficientă.

Cum bine zice o veche zicală audiovizuală: consumul exagerat de ştiri dăunează grav sănătăţii mintale. Şi continuarea, pe acelaşi ton: “în caz de manifestări neplăcute citiţi o carte bună”. Cred că asta o să şi fac acum. La televizor e pauză de publicitate.