Am impresia că universul meu a devenit prea complicat. Şi nu mă gândesc la teoriile ştiinţifice care se străduiesc să-l descompună în unităţi minuscule pentru a-l recompune apoi după principii grandioase. Mă gândesc la senzaţia de aglomeraţie creată de mulţimea evenimentelor, informaţiilor şi imaginilor care constituie experienţa mea cotidiană. Sunt atâtea lucruri adunate în acest univers încât mi se pare că trăiesc mai multe timpuri suprapuse: timpul real, în care mă lovesc de oamenii şi obiectele din jur, şi timpurile pseudoreale ale ştirilor, filmelor sau cărţilor.

Încerc să-mi imaginez un univers simplu, în care toate lucrurile s-ar aranja singure, unul după altul, fiecare la timpul lui. În realitate, lucrurile din universul meu vor să se întâmple deodată, fiecare din ele strigându-şi ora, minutul şi secunda, fiecare încercând să mi se înfigă în memorie cu puterea unicităţii şi veridicităţii.

Sigur că mă aştept ca mass-media să facă orice pentru a obţine în exclusivitate o parte din timpul meu. Are capacitatea de a crea evenimente, de a ni le vinde ca realitate şi de a ne convinge că ele chiar ne interesează. Suntem obişnuiţi. Dar şi multe din filmele pe care le vedem sau cărţile pe care le citim au acelaşi efect, chiar dacă uneori nu ne dăm seama. Pentru că fiecare poveste îşi întemeiază lumea pe o felie din timpul nostru, oferindu-ne în schimb privilegiul de a trăi o viaţă paralelă în plus, laolaltă cu personajele ei.

Sunt şi povestiri care nu ne agresează: miturile, basmele, SF-ul. Ele extind universul nostru înspre trecuturi nedefinite sau viitoruri improbabile fără a complica prea mult prezentul. Celelalte însă caută să se fixeze în acest prezent, agăţându-se una de alta într-o dezordine temporală ce tinde să şteargă linia pe care timpul real o trasează în viaţa noastră. Nimic nu mai e perfect real sau perfect imaginar, totul se transformă în istorie recentă. Timpurile paralele se nasc din dorinţa noastră de trăi cât mai mult şi se hrănesc din disperarea cu care căutăm permanent să evadăm din real într-unul sau altul dintre ele.

Există persoane care au nevoie de această multiplicare a timpului. Primii sunt copiii, a căror lume mică cere permanent să fie extinsă. Ei vor să creadă că poveştile pe care le aud sunt adevărate, că personajele din ele trăiesc undeva, că faptele descrise se întâmplă chiar acum. Alice ajunge într-o Ţară a Minunilor pornind din lumea reală, Peter Pan şi Micul Prinţ sunt contemporani cu fiecare generaţie, popularitatea lui Harry Poter stă şi în faptul că lumea lui e paralelă cu a noastră.

O mare parte a adulţilor are însă aceeaşi nevoie. Sunt persoanele a căror activitate interioară nu poate să concureze cu senzaţiile, experienţele şi aspiraţiile pe care societatea le declară dezirabile. Aceşti oameni încearcă să-şi îmbogăţească vieţile cu experienţele altora, să le umple până la refuz cu evenimente dramatice, suspansuri organizate şi fericiri punctuale, astfel încât nici una din posibilităţi să nu rămână neexplorată. De aici şi plăcerea, devenită adesea dependenţă, de a consuma seriale şi emisiuni cu oameni obişnuiţi, pline de figuri familiare gata să fie iubite, admirate sau urâte.

Pot înţelege această sete de participare, de aglomeraţie, de punere la comun a vieţilor. Ea generează universuri dense care reuşesc să ascundă realitatea sub straturi succesive de pseudorealităţi infinit mai interesante şi să creeze impresia că, dacă suntem foarte ocupaţi, suma timpurilor suprapuse va tinde spre infinit.

Pentru câţiva dintre noi, pare să existe însă o limită peste care universul personal devine insuportabil de complicat. Cred că percepţia acestei limite apare atunci când reuşim să intuim oarecum graniţele cunoaşterii şi să înţelegem că descoperirea principiilor lumii exterioare necesită ordine şi simplitate interioară. Iar suprapunerea de timpuri paralele nu face decât să adauge agitaţie şi zgomot, să mărească presiunea într-un spaţiu finit pe care încercăm să-l populăm cu lucruri importante.

Deocamdată nu ştiu cum ar trebui să arate universul meu. Nu ştiu cum aş putea identifica elementele esenţiale ale construcţiei lui şi cum aş putea face ordine în mulţimea de lucruri revărsate acolo de inteligenţă şi sensibilitate. Nu ştiu nici cum aş putea delimita momentele timpului real de rătăcirile mele prin timpuri paralele. Până când o să aflu, pot doar să visez în continuare un univers simplu, în care toate lucrurile se aranjează singure, unul după altul, fiecare la timpul lui. Un univers în care timpul deţine cheia singurei limite.