Despre putere (II)

S-au scris şi s-au spus multe lucruri despre putere. Ceea ce mă miră este absenţa argumentului puterii în majoritatea analizelor care vizează acţiunile şi motivaţiile oamenilor obişnuiţi. Ca şi cum am descoperii beneficiile puterii doar odată cu funcţia sau cu banii câştigaţi. Nu e deloc aşa.

Există în fiecare din noi o atracţie spre putere, aşa cum insectele sunt atrase noaptea de sursele de lumină. Poate facem acest lucru din instinct de conservare, sau poate pentru că avem în noi sădit principiul Fiinţei Supreme omnipotente, după care tânjim în permanenţă.

Persoana investită cu o anumită putere o radiază în jur. Cât din acest efect e datorat comportamentul lui de om conştient de puterea pe care o deţine şi cât reacţiei psihologice a celor care ştiu că el şi-o poate exercita în orice moment asupra lor? Uneori efectul e atât de puternic încât anumite persoane sunt convinse că o simplă atingere le va transfera şi lor ceva din puterea deţinătorului ei.

În general ideea noastră despre putere se concentrează asupra surselor exterioare ale acesteia, oameni sau organizaţii. Există două moduri de raportare activă la aceste surse: oportunismul şi contestarea.

Puterea ne atrage deoarece avem impresia că, odată aflaţi în apropiere, putem beneficia de protecţia şi de avantajele ei. A te pune "în slujba puterii" e o artă pe care nu toţi o stăpânesc. Oportunistul e sensibil la mirosul puterii şi expert în crearea de prilejuri favorabile. Traficul de influenţă nu e doar aducător de beneficii, ci şi măsura apropierii de centrul puterii.

Puterea ne atrage şi din dorinţa de a o contesta. E în firea lucrurilor să punem la îndoială autoritatea, suntem tentaţi să săpăm la baza oricărei puteri, e modul nostru de a verifica dacă e reală. Contestarea înseamnă recunoaşterea acelei puteri şi poziţionarea în proximitatea ei, gata de a o răsturna dacă se iveşte prilejul. Statul reprezintă puterea implacabilă şi eternă, ni se pare că avem toate motivele să-l subminăm.

În teorie democraţia pare a fi cel mai bun compromis între nevoia de putere şi capacitatea de a o controla. Dar omul nu-şi doreşte de fapt o putere controlabilă pentru că asta înseamnă că nu e o putere adevărată. Există permanent tentaţia dictaturii, a exercitării puterii asupra celorlalţi până la extrem, pentru că e mai aproape de idealul după care tânjim. Uneori putem trece peste orice derapaj dictatorial atât timp cât puterea ne dă satisfacţie, atât timp cât ne putem identifica cu sloganul acesteia.

Incompetenţa nu diminuează puterea ci din contră, potenţează frica de ea prin adăugarea unui anumit grad de imprevizibilitate. Un conducător nebun e mai puternic şi main temut decât unul raţional. Deşi în aparenţă pare a fi invers, dezorganizarea unei instituţii sporeşte întotdeauna puterea pe care o exercită efectiv deoarece dispar regulile şi constrângerile interne.

Ideea de puterea nu conţine în sine şi realizarea ei, e doar o combinaţie interesantă între posibilitatea şi promisiunea de a face. Drogul puterii se naşte tocmai din iluzia faptului că poţi face aproape orice dacă vrei, nu din exercitarea sau administrarea efectivă a puterii care poate fi un proces lung şi anevoios peste care planează permenent spectrul eşecului.

Ştiu că nu e nimic nou în aceste idei, au fost spuse de alţii înaintea mea. Le-am scris din dorinţa de a scăpa de ele, de a le da deoparte, de a face puţină ordine. Pentru că sunt mult mai multe lucruri de spus despre putere, dar despre cealaltă putere, puterea interioară care susţine lumea aşa cum ne-o imaginăm şi nu aşa cum e în realitate. Dar despre asta data viitoare.

Despre putere (I)

Circul periodic al alegerilor, însoţit evident de nelipsitele acrobaţii mediatice, mă face să mă gândesc de fiecare dată la miza pusă în joc şi anume puterea. E greu de dat o definiţie generală a puterii, dar trebuie să încep de undeva, aşa că pentru început mă limitez la ceea ce se numeşte "putere politico-administrativă" - concept restrâns pe care de obicei îl înţelegem ca posibilitate a unei persoane care face parte din sistemul administraţiei de stat de a dispune în anumite limite de pârghiile acestuia în scopul de a conduce pe ceilalţi.

Într-o societate ideală, am numi această posibilitate "responsabilitate", expresia "a conduce pe ceilalţi" ar deveni "a servi pe ceilalţi", iar "competenţa" ar fi unitatea de măsură pentru putere. Din păcate suntem departe de o societate ideală, iar puterea unei funcţii este determinată în mod arbitrar de persoana care o ocupă. Aşa că orice discuţie despre putere va include invariabil atributele personale prin care ea devine efectivă: determinare, consecvenţă, abilitate, influenţă. În momentul în care acestea se substituie capacităţii, meritelor sau prestigiului, puterea încetează să mai fie un instrument al binelui comun, devenind mijlocul perfect pentru a câştiga bani sau notorietate.

În faţa unei astfel de înţelegeri a conceptului de putere e greu sa fim obiectivi, iar judecăţile de valoare cu privire la persoanele care deţin puterea la un moment dat sunt arbitrare şi adesea preconcepute. Uneori punem la îndoială orice reuşită a unei persoane antipatice, folosind fiecare ocazie pentru a profeţii următorul eşec care să-i demonstreze incompetenţa. Alteori ridicăm în slăvi pe cineva şi suntem în stare să-i scuzăm orice greşeală în aşteptarea unei victorii de răsunet care va fi nu doar a lui ci şi a "binelui" triumfător în luptă cu "răul".

Discuţii, certuri, vorbe grele. Oricare ar fi opiniile unora sau altora, exprimarea lor arată interesul pentru oamenii care conduc şi pentru modul de exercitare a puterii. De data asta n-a fost însă cazul, absenteismul de la alegerile de duminică a arătat un dezinteres total. În mod evident majoritatea alegătorilor a înţeles foarte bine că proclamaţii câştigatori de ieri nu au câştigat de fapt mai nimic, a fost mai mult un exerciţiu de imagine. A lipsit miza esenţială: puterea.

Probabil că la alegerile următoare vor fi mai mulţi votanţi, iar vacarmul preelectoral pe măsură. Pe mine însă nu mă mai interesează. Cred că am asociat prea mult timp în mintea mea conceptul de putere cu ideea de mase, de popor, de stat. De fapt nu ştiu mai nimic despre putere. Ar fi cazul să mă gândesc mai serios la asta.

Gânduri după o conferinţă

Am fost ieri la o conferinţă susţinută de domnul Horia-Roman Patapievici despre cultura generală. Încerc să notez aici două gânduri legate de acestă conferinţă, deşi ştiu că vor fi greu de înţeles pentru cineva care nu a participa direct la discuţii.

1. Ideea domnului Patapievici conform căreia cultura comună europeană trebuie să fie cheia de interpretare şi înţelegere a elementelor culturii generale mi se pare oarecum greşită. Pot să înţeleg faptul că există o cultură comună europeană care, având la bază principiile fundamentale ale modernismului occidental, facilitează un anumit tip de comunicare între indivizi în care se recurge în mod necesar la elemente de cultură generală interpretate în mod similar. Această cultură comună generează un fel de "identitate socială", developând apartenenţa noastră la o civilizaţie, în speţă civilizaţia occidentală.

Şi totuşi anumite idei filozofice sau experienţe metafizice ori religioase pot să pună sub semnul întrebării exact acele fundamente ale culturii comune, sau cel puţin să le facă irelevante pentru un anumit mod de înţelegere a lumii. Asta nu ne împiedică să-i înţelegem pe Dante sau Shakespeare, ci înseamnă doar că interpretarea operelor acestora se realizează într-o cheie mai personală, care poate fi la fel de validă ca şi cea a culturii comune.

2. Deşi conceptul de cultură generală a fost folosit de distinsul conferenţiar doar ca un punct de pornire pentru unele idei mai complexe, discuţia ulterioară a alunecat înspre definiţia acestuia. Într-un fel e normal, probabil toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea ce şi cât trebuie să ştim pentru a fi consideraţi culţi. E o întrebare pe cât de idioată pe atât de legitimă. Idioată pentru că ştim din start că nu se poate da un răspuns exact. Legitimă pentru că pune problema modului în care ne raportăm la ceilalţi din punct de vedere intelectual.

A fi cult înseamnă dovada capacităţii de a acumula cunoştinţe vaste în diferite domenii, înseamnă declararea interesului pentru înţelegerea manifestărilor complexe ale spiritului, înseamnă disponibilitatea de a comunica altor oameni idei şi concepte importante. Dacă aspirăm să facem parte dintr-o elită culturală e normal să ne întrebăm ce trebuie să facem pentru asta şi să căutăm răspunsul la cei care întruchipează acest ideal.

Altfel însă întrebarea nu merită pusă. Ce rost are să ştim o mulţime de lucruri dacă nu putem răspunde la întrebările cele mai importante ale existenţei? Iar răspunsurile nu se revelează niciodată singure ca premiu al eforturilor noastre de a acumula cunoaştere.

Cultura generală nu e altceva decât o sumă de resturi pe care le lăsăm în urmă în căutarea febrilă a unui sens pentru vieţile noastre.

Ieşirea

Mi-am ocupat locul în sală încă din 22 decembrie 89, când toţi românii cu televizor au primit invitaţie gratuită la spectacol. Nu ştiam ce voi vedea, dar am fost încântat când piesa de teatru la care asistam a început cu o execuţie. Devenisem deodată, laolaltă cu toţi ceilalţi, fan înfocat.

Au fost multe acte, nenumărate personaje şi răsturnări de situaţie, victorii şi înfrângeri. Ion Revoluţionarul transformat în Ion cel Rău, democraţii, minerii, bufonul, Emil cel Bun, iar minerii, Adrian X Case, Traian cel Viteaz, Răzgândeanul, Prostănacul. Am privit totul cu nesaţ, am aplaudat şi am fluierat, am suferit şi m-am bucurat împreună cu favoriţii mei.

Acum însă încep să nu mai înţeleg ce se întâmplă. Actorii se schimbă între ei, personajele încep să se comporte identic, cel bun devine rău şi invers. Ştiam că replicile sunt suflate din umbră şi că actorii poartă măşti, dar nu m-am aşteptat ca regele să joace rolul bufonului, iar omuleţul care duce tava să devină dintr-o dată prim-şambelan. Mi-e din ce în ce mai greu să mă adaptez.

Privesc din vechiul meu loc scena aglomerată. Personajele, din ce în ce mai mici, au început să-şi piardă, odată cu statura, din anvergură şi prestanţă, iar decorul improvizat îşi dezvăluie încet-încet imperfecţiunile. Vocile actorilor încep să se estompeze, scena e tot mai departe. În întunericul sălii privesc în jur, la mulţimea de spectatori. Parcă nu mai sunt atât de mulţi cum ştiam eu. Ceilalţi când au plecat?

Nu mai aud nimic, doar propriile gânduri. Mă ridic şi părăsesc sala în tăcere, fără să privesc în urmă. Zgomotul străzii mă izbeşte în urechi, însă nu mă deranjează. Nici unul dintre cei care trec pe lângă mine nu mă priveşte surâzător, nici unul nu pretinde că mă cunoaşte, că ştie ce e mai bine pentru mine, că are nevoie doar de încrederea mea pentru a schimba lucrurile. Poate că Cetăţeanul din mine s-a supărat puţin, dar Eu mă simt mult mai bine.

Realitate şi imaginaţie

Mă întreb adesea cât de reală este descrierea pe care o avem despre lume. Întrebarea e legitimă pentru că, deşi imensa acumulare de cunoaştere la care avem acces face ca lumea să pară mică, ea continuă să fie mult mai mare decât putem percepe la un moment dat. Şi atunci e normal ca descrierea ei să conţină extrem de multă informaţie şi foarte puţine obiecte.

Privesc la un obiect concret. Cât înseamnă conştientizare a prezenţei lui şi cât e rezultatul imaginaţiei mele suprapusă peste imaginea lui memorată în timpul scurt în care l-am băgat în seamă? Nu mă refer la simpla "recunoaştere" a obiectului, ci la acel proces complex prin care, renunţând să-i acordăm prea multă atenţie, preferăm să ne imaginăm că acel obiect anume din faţa noastră are toate atributele pe care le ştim deja ale tiparului din mintea noastră. Obiectul din faţă devine doar o schiţă, un contur pe care îl umplem cu culoarea potrivită.

E intersant cum imaginaţia, această uimitoare capacitate de a inventa concepte şi reprezentări noi, poate fi luată la un moment dat drept metodă de cunoaştere. În loc să rămână un joc al explorării posibilităţilor creative, o modalitate de a căuta reprezentări exterioare ale indefinitului, imaginaţia devine o soluţie comodă de renunţare la cercetarea noului în favoarea unei certitudini gata pregătire, care uneori nu are altă bază decât imaginaţia altuia, transmisă sau înţeleasă ca şi informaţie.

Cum putem reveni la real? E destul de dificil. Se spune că orice discuţie despre real ar trebui să pornească de la nimic, de la zero, prin ignorarea certitudinilor prezente, reevaluarea atenţiei şi redefinirea posibilităţilor de percepţie. Şi, lucru esenţial, căutarea realului trebuie să înceapă prin eliminarea propriul eu, sursă toxică de contaminare a oricărui adevăr cu imaginaţie.

Cine poate să se excludă pe sine din ecuaţie? Există un exerciţiu util care presupune să încerci să nu te gândeşti la nimic. E mai greu decât pare, pentru că trebuie să elimini chiar şi gândul că vrei să nu te gândeşti la nimic. Scopul exerciţiului e încercarea de eliberare a atenţiei din lanţurile logicii care caută să interpreteze totul prin prisma experienţei anterioare. Iar atenţia, exersată apoi suficient asupra lucrurilor mărunte şi concrete din jur, poate deschide noi modalităţi de percepţie, mijlocind întâlnirea cu faţa reală a lumii.

Desigur se poate ca existenţa acesteia să fie doar o iluzie. Poate că nu e nimic de explicat, nimic de găsit. Nu e important pentru moment, experienţa extraordinară a căutării cunoaşterii merită efortul. Iar posibilitatea de existenţă a unei alte realităţi e, nu-i aşa, o problemă de imaginaţie.

Despre ironie

Poate nu trebuia să scriu textul anterior. Mi-am dat seama după ce l-am publicat că nu am câştigat nimic din asta, poate doar câţia cititori pe mysport.ro. Nu e nici o provocare în a fi ironic. Toţi ne pricepem la asta mai mult sau mai puţin, e ceva natural. Aşa că m-am gândit să scriu câte ceva despre ironie.

Înainte de a începe am căutat pe Internet alte texte pe acelaşi subiect. Rezultatul a fost neaşteptat: am constatat că se confundă aproape de fiecare dată ironia cu băşcălia (sau mai bine-zis cu termenul la modă "mişto"). În capul meu erau două lucruri diferite.

Într-adevăr, asist aproape zilnic la dialoguri în care se face "mişto" de ceva sau cineva. E un tip de comic cu care ne-au obişnuit sitcom-urile şi emisiunile de divertisment, dar pe care îl regăsim în aproape orice discuţie între amici. El se defineşte printr-o anumită detaşare de subiect, combinată cu o doză bună de veselie şi bună dispoziţie. E interesant cum, pentru majoritatea oamenilor, "mişto"-ul este echivalent lui "să ne simţim bine".

Ironia e diferită de băşcălie, e mai serioasă, mai inteligentă, mai rafinată. Ironia poate fi uneori amară. Băşcălie amară nu există, e o contradicţie în termeni. Ironia poate fi îndreptată spre sine. Autobăşcălie nu există, critica propriei persoane are un substrat de gravitate şi responsabilitate incompatibil, chiar opus lui "să ne simţim bine".

Aşadar ce e ironia? Ironia e modul intelectual de "a ne arăta muşchii" în public, de a ne dovedi inteligenţa şi agerimea, e o implicită declaraţie de superioritate. Ironia nu construieşte nimic dar distruge cu uşurinţă, e prin natura ei dură şi transparentă. Ironia înseamnă încercarea subtilă de a duce dialogul în zona mlăştinoasă a dublului sens, acolo unde, sub masca inteligenţei, putem lovi pe neaşteptate sub centură.

Ironia nu e rea în sine, cred însă că exersarea ei un timp mai îndelungat e semnul unei păreri exagerat de bune despre propria persoană. Recunosc că mi-a plăcut să scriu acel text, dar probabil că nu voi repeta asta prea des. Despre lucrurile importante nu se poate scrie cu ironie, deşi... anumite moduri de a privi lumea pot să îndemne la asta. Să fi indiferent faţă de toate lucrurile din jur şi totuşi să le dai atenţie în continuare zi de zi, să înţelegi că nimic din ceea ce te înconjoară nu contează şi totuşi să alegi să trăieşti ca şi cum ar conta, asta e o ironie, nu?

Incompetenţa autorităţilor locale scufundă fotbalul românesc

Meciul de la Constanţa a demonstrat din nou că, în momentele importante ale istoriei, nu suntem în stare să ne ridicăm la înălţimea aştepărilor. Ceea ce trebuia să fie un moment de triumf al spiritului românesc autentic s-a transformat într-o catastrofă care ne-a costat calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal.

Zeci de mii de suporteri ai echipei naţionale s-au adunat pe stadionul din Constanţa, cel care ne-a adus atâtea succese, aşteptând să vadă din nou cum norocul echipei naţionale pune osul la treabă şi luptă cu dăruire pentru gloria generaţiei actuale de fotbalişti. Şi când toată lumea credea că nimic nu ne poate sta în cale, s-a întâmplat nenorocirea: norocul nu a mai fost de găsit pe terenul de la malul mării.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Ce a făcut administraţia stadionului, Primăria şi Consiliul Judeţean? Să ai pe gazonul tău un ditamai norocul, care a uimit milioane de spectatori şi telespectatori, care a a enervat zeci de fotbalişti străini, despre care s-au scris nenumărate articole în presa din ţară şi din străinătate, şi să nu fi capabil să ai grijă de el? Cum a putut să dispară de sub nasul autorităţilor, atunci când era mai mare nevoie de ajutorul lui? Şi chiar în prezenţa şefului statului. E posibil aşa ceva?

Într-o ţară lipsită de resurse naturale de hărnicie şi profesionalism, gestionarea norocului a fost întotdeauna capitală pentru destinul poporului român. Iar noi ce facem? Lăsăm norocul să ne scape printre degete? Este clar că autorităţile constănţene, corupte şi incompetente, au tratat situaţia cu superficialitate, neluând măsurile care se impuneau. Ca urmare norocul a fost în mod sigur răpit sau vândut şi acum, în loc să servească interesului naţional, e probabil folosit de cine ştie ce inşi dubioşi care se distrează prin cazinouri, pun bilete la loterie, sau se uită sub capacele de bere.

Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, autorităţile nu au fost în stare nici să conceapă un plan B. Nu s-a mlăştinit terenul, nu s-au făcut muşuroaie în locurile strategice, nu s-a reuşit nici măcar crearea unei pante spre stânga în aşa fel încât mingile să curgă către Mutu. Măcar dacă s-ar fi ştiut din timp, se mai puteau lua unele măsuri, de exemplu să se semnalizeze corespunzător poarta adversă.

Este păcat de aceşti fotbalişti minunaţi, care vin de departe pentru echipa naţională doar din plăcere, care se sacrifică pe teren jucând pe posturi cu care nu sunt obişnuiţi, care fac eforturi extraordinare pentru a înţelege detaliile unei tactici pe care nici un jurnalist sportiv n-ar putea să o desluşească. Este păcat de munca depusă zi de zi de antrenorul Piţurcă, prieten apropiat al norocului încă de acum douazeci de ani când a fost lovit în ceafă de degajarea unui portar stresat.

Simt că nu mai pot să accept această situaţie. Români, trebuie să facem ceva! Acum, în ultimul ceas, e nevoie de un efort comun, de cooperare susţinută între autorităţile locale, centrale şi federaţie, cu sprijinul poliţiei, jandarmeriei şi serviciilor secrete, pentru a se da de urma norocului şi a-l readuce la echipa naţională până la meciul cu Austria. Dacă tot am pierdut războiul calificării, măcar să salvăm scaunele care se mai pot salva.

Despre plictiseală

Am citit zilele trecute pe un blog o povestioară amuzantă din infernalul trafic bucureştean. Deoarece am primit textul pe un email de grup, deduc că e unul din acele texte populare în care se regăsc mulţi dintre noi. Am mai citit şi alte texte pe acelaşi subiect, unele simpatice, altele ironice sau triviale. Nu am de gând să dezvolt subiectul. Ceea ce mi se pare interesant e că în toate acele texte am regăsit ideea de plictiseală a omului de la volan, obligat să-şi petreacă o parte mult prea mare din timp în maşină. Mă întreb: ce înseamnă de fapt "a te plictisi"?

Se pare că plictiseala e o stare naturală. Percepţia noastră despre lume e discontinuă, un şir nesfârşit de focalizări ale atenţiei asupra lucrurilor din jur, urmate de tot atâtea plictiseli. Există multe situaţii în care se spune că "ne plictisim". Fie că aşteptăm pe cineva la o întîlnire, să ne vină rândul la o coadă, să se termine mai repede o întâlnire sau un spectacol prea puţin interesant. Ne plictisim când nu avem ce face pentru un timp, sau când activitatea pe care trebuie să o îndeplinim e monotonă sau neinteresantă. Ne plictisim când nu se întâmplă nimic nou sau când suntem înconjuraţi permanent de aceleaşi lucruri cărora nu le mai dăm atenţie, convinşi fiind că ştim deja totul despre ele.

În principiu starea de plictiseală e o stare temporară proastă, de care încercăm să scăpăm cât mai repede. Oare? Uneori simpla definiţie lămureşte lucrurile, aşa că mă uit în dicţionar. Conform acestuia, plictiseala e o stare sufletească apăsătoare, provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie, de o activitate lipsită de interes, de monotonie. "Stare sufletească apăsătoare". "Provocată de singurătate ...". Hm. Interesant.

La singurătate nu m-am gândit nici un moment. Pentru mine singurătatea e prin definiţie ceva de lungă durată. Înţeleg singurătatea omului care îşi petrece cea mai mare parte a timpului retras, care nu are prieteni sau rude, care evită ieşirile în public din diferite motive. Înţeleg singurătatea omului care nu poate comunica cu cei din jur, care gândeşte altfel, care are alte preocupări sau aspiraţii. Dar nu înţeleg singurătatea de jumătate de oră sau de o oră. Singurătatea nu e o migrenă, e o boală cronică şi nu ştiu dacă are vre-o legătură cu plictiselile noastre trecătoare.

Lipsa de ocupaţie. De ce lipsa de ocupaţie generează plictiseală? Nu ar trebui să fie plăcut să nu faci nimic? E oare plictiseala mai puternică decât lenea? Şi de fapt ne obligă cineva să nu facem nimic? Practic putem oricând să ne facem de lucru, de exemplu să citim o carte bună. Declaraţia de plictiseală din lipsă de ocupaţie nu mi se pare decât un fel de răzvrătire adolescentină împotriva oricăreia din ocupaţiile posibile. Iar antidotul preferat e doar un paleativ: distracţia - o elaborată ocupaţie de grup care ne face să uităm de orice altceva un timp, până când ne plictisim din nou.

Dezinteres şi monotonie. Suntem deseori obligaţi să facem lucruri care nu ne plac, pe care nu le înţelegem sau cu care nu suntem de acord. Dar dezinteresul faţă de o anumită activitate sau monotonia acesteia înseamnă neaparat plictiseală? Dacă activitatea respectivă necesită atenţie şi concentrare, nu prea avem timp să simţim plictiseala, ea devenind doar un atribut dezagreabil al muncii în sine. Iar dacă acea activitate nu ne solicită prea mult, atunci înseamnă că putem să ne folosim intelectul la ceva mai bun, de exemplu să gândim.

Gânditul e cel mai bun remediu împotriva plictiselii. Doar că suntem atât de ocupaţi să trăim (vorba unui cunoscut personaj de televiziune), încât nu prea avem timp să medităm la lucrurile care contează. Iar aşteptarea unei persoane la întâlnire, aşteptarea la un ghişeu sau aşteptarea în trafic, toate aceste aşteptări din viaţa noastră sunt ocaziile perfecte pentru a ne detaşa puţin de cotidian şi a ne pune acele întrebări pe care le tot amânăm din lipsă de timp. Dacă ne plictisim, înseamnă că e bine, că avem timp. Trebuie doar să ştim să profităm de el.

Îmi dau seama acum că plictiseala are totuşi legătură cu singurătatea, dar cred că definiţia din dicţionar e puţin pe dos. Nu singurătatea provoacă plictiseală, ci invers, plictiseala activează singurătatea cronică din fiecare, acea întâlnire dificilă cu singurul lucru continuu din viaţa noastră: conştiinţa de sine. Poate de asta considerăm plictiseala un lucru rău. Ne e teamă că într-o zi vom începe să ne plictisim de propria persoană, că vom deveni monotoni, că se va insinua convingerea că asta e tot ce suntem în stare să facem în viaţă, că nu ne mai putem surprinde pe noi înşine cu nimic. Plictiseala de sine e într-adevăr o stare sufletească apăsătoare. Pentru că pune în discuţie însuşi rostul existenţei noastre.

Competiţie şi spectacol

Am vrut de multe ori să scriu un text despre fotbal. Cam de fiecare dată când am văzut una din acele întâlniri memorabile la sfârşitul căreia dorinţa de a împărţi senzaţiile cu cineva mă face să întreb pe toată lumea: ai văzut meciul?

Într-o vreme eram tentat să-i cred pe cei care susţin că fotbalul aparţine zonei de jos a societăţii, că e una din acele distracţii vulgare ale maselor care nu se potriveşte cu concertul de pian sau cartea de filosofie. Mă gândeam atunci că plăcerea de a privi un meci de fotbal e o slăbiciune care trebuie depăşită. Am decoperit însă apoi destui oameni serioşi care nu se sfiesc să-şi strige trăirile în tribună sau să-şi exerseze inteligenţa în discuţii pasionante despre jucători, echipe, tactică şi strategie. De la ei am învăţat să rămân corect cu mine însumi.

Îmi place fotbalul. E un sport frumos, competiţie şi spectacol... Deja încep să aud comentariile. Da, recunosc, imaginea publică a celui mai popular sport e alcătuită din bani, orgolii, vedete, jocuri de culise, rivalitate, fanatism, violenţă, grosolănie, prostie, derizoriu. E ca un imens tablou suprarealist care ne conţine şi pe noi, participanţii pasivi din fotoliul de acasă, contopiţi inevitabil în clişeul individului gălăgios şi pătimaş, cu doza de bere în mână şi ochii lipiţi de ecranul televizorului. Pentru mulţi oameni asta e tot. Nimic deosebit, doar o altă faţă a societăţii în care trăim. Cum să le explici că de fapt toate astea nu contează, că fotbalul e mult mai mult de atât?

Fotbalul e o sărbătoare, senzaţia extraordinară a comuniunii cu oameni de care nu ne leagă nimic altceva, măreţia unui stadion întreg cântând la unison, dorinţa de victorie care ne acaparează mintea, 90 de minute în care încercăm permanent să aranjăm jucătorii pe gazon, să controlăm mingea, să împingem jocul spre poarta adversă, ca şi cum între noi şi favoriţii din teren ar exista o conexiune invizibilă. Fotbalul înseamnă euforia victoriei care ne îndeamnă să ieşim pe străzi, strigându-ne fericirea că am învins, şi amărăciunea înfrângerii când cu greu avem puterea de a spune, umili, că am pierdut.

De câte ori, după un şir de înfrângeri ale favoriţilor, am decis că nu ne mai interesează fotbalul, pentru a ne întoarce la el plini de speranţă, la meciul următor? Pentru că fotbalul ne oferă din când în când ocazia de a trăi. Puternic, intens, frumos, tragic. Nu contează cu cine ţinem, cu cei mai buni sau cu cei mai slabi, cu echipa oraşului sau echipa naţională, cu cei care joacă mai frumos sau cu antrenorul mai simpatic. Contează speranţa că la sfărşitul meciului ne vom simţi, pentru câteva momente, învingători. De câte ori avem şansa să facem asta în interiorul existenţelor noastre insipide, trase la indigo?

Şi mai e ceva. Undeva în adâncul nostru ştim de fiecare dată că nu acel meci ne interesează, nu acei jucători sau acea echipă, ci ideea de fotbal, spectacolul magnific în care lucrurile se întâmplă la graniţa posibilului, într-un spaţiu în care magicul poate deveni pentru o clipă realitate. Când mingea se lipeşte cuminte de picior, când dispare şi apare din nou dintr-o fentă, când planează uşor ca o frunză sau se duce ca fulgerul exact în locul pe care l-am imaginat cu o fracţiune de secundă înainte, când talentul învinge hazardul iar jucătorul e pentru o clipă un vrăjitor care controlează liniile invizibile ale gravitaţiei. Atunci, în acele momente, fotbalul poate sta lângă concertul de pian şi cartea de filosofie.

Viaţa e ca un joc de fotbal: competiţie şi spectacol. Iar noi pendulăm permanent între tribună şi gazon, suntem spectatori şi jucători în acelaşi timp. Privim spectacolul lumii, iar lumea ne împinge nemiloasă în competiţia cu ceilalţi, cu noi înşine şi cu timpul, zi de zi, până la fluierul final, când luminile se vor stinge, iar gazonul va începe să crească deasupra noastră.

Criza spirituală

Aud uneori discuţii despre criza spirituală a civilizaţiei noastre. Există un anumit discurs de filiaţie ezoterică care are tendinţa de a exalta virtuţile trecutului spiritual, a comuniunii cu natura şi a vieţuirii în proximitatea Creatorului. Criza spirituală a devenit un fel de instituţie de care ne servim pentru a critica toate relele societăţii în care trăim. Nu ştiu de ce, dar am simţit întotdeauna că e ceva fals în acest discurs.

Conceptul de "criză spirituală" îmi este descris astfel: nu mai ştim ceea ce se ştia despre lume în trecut, nu mai putem înţelege lumea aşa cum o înţelegeau strămoşii noştri, nu mai dorim să facem ceea ce ar trebui, în concordanţă cu regulile tradiţiei moştenite de la ei. Cât adevăr se ascunde în aceaste afirmaţii? Sau câtă realitate conţine imaginea idilică a trecutului spiritualizat?

Există un amestec ciudat de real şi imaginar în cunoaşterea noastră despre începuturile istoriei. Ştiinţa prezintă realitatea de atunci doar sub forma unei schiţe neterminate, încropite din mici artefacte unite prin liniile complexe ale logicii contemporane. Avem în schimb o mulţime de mituri frumoase, ale căror origini s-au pierdut de mult, dar pe care, în înţelepciunea noastră, încercăm din răsputeri să le potrivim peste acea schiţă. Rezultatul e o lume impregnată de spiritual, din ce în ce mai bogată şi sofisticată pe măsură ce raţiunea noastră găseşte alte modele de interpretare. Oare? Câţi din locuitorii societăţilor arhaice erau iniţiaţi şi câţi prea ignoranţi pentru a înţelege sau doar pune la îndoială credinţa oficială, zeităţile timpului, scopul ritualurilor.

E posibil să fiu ignorant, dar nu cred că lumea noastră a involuat atât de mult. Nu mai ştim ceea ce se ştia odată pentru că nu ne mai descrie nimeni universul în acel mod, dar există multe alte moduri de a cunoaşte. Nu mai înţelegem lumea ca înainte pentru că nu ne punem problema în mod serios. Înţelegerea lumii începe prin deschiderea către ea, iar aceasta e o problemă de alegere personală. Nu mai practicăm ritualurile străvechi pentru că probabil e timpul să facem altceva.

Sunt convins că există astăzi destui oameni care înţeleg mersul universului şi sunt capabili să-şi trăiască credinţa, aşa că nu simt deloc nevoia de a deplânge pierderea definitivă a fericirii printre pietrele istoriei îndepărtate.

De fapt cred că facem o mare greşeală. Discutăm despre criza spirituală de ansamblu a societăţii ca o sumă a crizelor spirituale ale tuturor indivizilor care o compun. Într-adevăr, în fiecare dintre noi apare apare mai devreme sau mai târziu o criză spirituală şi depinde de fiecare dacă ea este conştientizată sau nu. Dar asta e cu totul altceva. Nu e durerea nostalgică a ruperii de trecut, ci strigătul disperat al spiritului prezent care ne cere să ne scuturăm de zgomotele asurzitoare ale lumii, să-l dezgropăm din mormanul de obiecte lucitoare cu care ne-am înconjurat şi, coborând pleoapele în semn de respect, să-i acordăm o clipă de atenţie.

Aşadar nu cred într-o criză spirituală a societăţii ca involuţie, decădere, ascundere, uitare. Cred însă în criza spirituală personală ca dez-legare, transformare, renaştere, viitor. Fiinţa mea tinde să se orienteze cu toată energia de care e în stare către viitor. Ce mă atrage la el? Tentaţia creaţiei, puterea nebănuită a intenţiei, sentimentul că într-un fel sau altul timpul se află înăuntrul nostru şi nu în afară, gândul că ceea ce purtăm în noi cel mai de preţ e nu capacitatea de a înţelege trecutul ci potenţialul de a crea viitorul.