Despre argumente

Ar trebui să-mi propun să nu mai discut anumite subiecte fără a avea argumente pregătite în avans. Mă trezesc prea des în situaţia de a nu-mi putea susţine opiniile şi asta nu e bine. De ce mi se întâmplă? Am o explicaţie simplă şi una complicată. Cea simplă e… simplă. Pur şi simplu nu-mi vine. Nu pot să leg rapid ceea ce ştiu într-o înşiruire suficient de logică pentru a fi înţeleasă de alţii. Nu sunt destul de inteligent pentru asta. Mai târziu, când mă gândesc din nou la acele lucruri, ele încep să se aşeze şi concluzia devine evidentă. Uneori constat că am greşit. De cele mai multe ori, însă, că am avut dreptate. Prea târziu. Citeşte mai mult

A doua şansă (II)

(continuare)

Şi apoi? Apoi totul se termină.

Nu, nu cartea. Ea continuă. Sunt abia la un sfert. Însă de aici încolo alunecă inevitabil spre deja-vu. Antrenamentul recruţilor urmează tiparul tragicomic al scenelor de gen, apoi romanul devine la propriu o cronică de război. Nu-i lipsşte nimic: scopurile nobile, strategiile de luptă îndrăzneţe, bătăliile dure, camaraderia, ororile, pierderea celor apropiaţi. Un colaj de imagini, întâmplări şi personaje adunate parcă din zeci de cărţi sau filme SF. Citeşte mai mult

A doua şansă (I)

(Cronică la romanul „Războiul bătrânilor” de John Scalzi)

„Două lucruri am făcut atunci când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Am trecut pe la mormântul soţiei mele. Apoi m-am înrolat”. Dacă titlul romanului lui John Scalzi ar putea sugera anumite sensuri metaforice, primul paragraf le risipeşte imediat. O pseudo-antiteză care rezumă perfect subiectul şi îl trage brusc pe cititor în mijlocul unui univers în care oameni obişnuiţi aflaţi la apusul vieţii pot primi o nouă şansă. Citeşte mai mult

Shakespeare în Troia sau meteorologia unei teleportări literare (II)

(continuare)

Dar pe nesimţite atmosfera devine apăsătoare în fiecare din cele trei lumi paralele. Ceva se întâmplă în Olimp. Dezvăluirea planului Afroditei de a o ucide pe rivala Atena folosindu-se de bietul muritor Hockenberry vine ca o pală de vânt rece, alungând calmul de până atunci. Parcă asta nu era în Iliada, îmi spun eu în timp ce lucrurile încep să se precipite.

Printr-o complicată demonstraţie de balistică spaţială cei doi roboţi iubitori de literatură ajung pe planeta Marte, acolo unde nava le este brusc atacată şi parţial distrusă de o entitate necunoscută înveşmântată în alb, într-un car zburător tras de cai. Seamănă a… zeu olimpian. Dar ce să caute pe Marte? Citeşte mai mult

Shakespeare în Troia sau meteorologia unei teleportări literare (I)

(Cronică subiectivă la romanul Ilion de Dan Simmons)

Furtuna, de William Shakespeare. Una din cele mai cunoscute piese ale marelui dramaturg. Satiră politică şi idilă romantică. O poveste despre oameni şi spirite, despre magie şi putere, bine şi rău. Ce legătură ar putea avea ea cu romanul ştiinţifico-fantastic al lui Dan Simmons? Ei bine legătura există. Scriitorul american nu se sfieşte să se inspire din literatura clasică atunci când îşi elaborează cărţile, iar Ilion confirmă regula. Citeşte mai mult

Fast-forward

Unele filme pot fi văzute aproape în întregime pe derulare rapidă. Câteva minute de timp real pentru introducere în subiect, apoi imaginile pot să curgă în cascadă, fotografii mişcate ale unor scene atât de spectaculoase şi totuşi atât de banale. Din când în când când câte una îmi mai atrage atenţia şi atunci îi acord un scurt “play”, apoi “fast-forward” cu nesimţire. Iar sfârşitul vine brusc şi previzibil, confirmându-mi de fiecare dată alegerea. Nu merita mai multă atenţie.

Tron e unul din aceste filme. Mi-a trecut prin faţa ochilor în câteva minute şi a lăsat doar imagini transparente şi cercuri luminoase. Plus o idee veche pe care a împrumutat-o din alte filme celebre şi o va da cu siguranţă mai departe, aceea că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat maşinile vor dori să ia în stăpânire lumea noastră. Citeşte mai mult

Despre tristeţea revoluţiilor

Urmăresc cu interes revoluţiile din ţările arabe şi îmi amintesc de cea prin care am trecut eu. O revoluţie e o rupere de trecut, întotdeauna dificilă, uneori chiar dramatică.

Nu despărţirea de un om e problema. Poate fi el cel mai mare erou, după o generaţie sau două aura îi dispare. Rămâne doar imaginea de dictator, o imagine din ce în ce mai ştearsă oricât de multe afişe ar încerca să o susţină.

Problema e în altă parte. Adevărata ruptură e între oameni, între cei care vor schimbarea şi cei care nu, între cei care au curaj şi cei cărora le e frică, între copii care vor alt viitor şi părinţi care nu înţeleg alt viitor. Indiferent de rezultat, o revoluţie lasă în urmă conflicte, uri, regrete. Citeşte mai mult

Vampiri în librărie

La supermarket sunt şi cărţi. Nu prea multe, deci mă aştept să le văd acolo pe cele mai populare. Bestseller-uri. M-am trezit într-o zi în faţa unui asemenea raft şi am rămas uimit. Era plin cu cărţi despre vampiri. Le-am numărat. Nouăsprezece. Nu e totuşi prea mult? “Amurg”, “Jurnalele vampirilor”, “Ucenicul vampirului”, “Cronicile vampirului”. Serii întregi de cărţi pe aceeaşi temă. Plus una care a pus capac: “Cum să devii vampir”. Deja se exagerează.

Desigur există explicaţii pentru acest asalt al fostelor personaje negative, devenite acum eroi principali. S-ar putea vorbi despre mituri şi legende, folclor, spirite şi demoni. Despre porfiria – boala vampirispmului şi cazuri celebre în istorie. Despre ritualuri, sicrie, crucifix, apă sfinţită sau usturoi. Evident că o subcultură atât de elaborată nu putea să nu aibă propriile filme şi cărţi. Citeşte mai mult

Ceva despre așteptare

Nu cred că știu să fac cronică de teatru și nici nu-mi propun să încep acum, însă uneori lucrurile par să vină de la sine. “Așteptîndu-l pe Godot” e o piesă faimoasă și poate nu fără motiv. Atrage, neliniștește, zgândăre. De ce? La urma urmei e un teatru absurd. Întâmplarea nu se poate întâmpla, personajele nu pot exista, dialogurile nu au sens sau au prea multe sensuri. O prostie. Și totuși…

Absurdul contrazice gândirea logică, însă tocmai asta e ideea. Teatrul absurd reușește cumva de fiecare dată să ne împingă dincolo de rațiune, într-un tărâm al posibilităților pe care nici nu-l bănuiam. O senzație stranie, combinație ciudată între libertatea de a inventa interpretări și arestul lipsei de imaginație. Citeşte mai mult

Două expresii

Statistica îmi spune că dintre vizitatorii care au ajuns pe blogul meu prin Google, foarte mulți au căutat ”ceva interesant” sau ”despre plictiseală”. Două intenții diametral opuse, cel puțin la prima vedere. Dorința de a găsi ceva nou, deosebit, demn de atenție, versus resemnare în fața unei stări ale cărei cauze ai vrea totuși să le afli.

Înțeleg plictiseala. Am mai scris despre ea. Plictiseala poate fi un lucru bun pentru că prilejuiește un moment de reflecție, de întâlnire cu sinele. Un moment în care lucrurile își dezvăluie identitatea reală, un moment al întrebărilor, un moment zero de la care poți începe ceva. De exemplu să afli mai multe ”despre plictiseală”, adică despre propria persoană. Citeşte mai mult

Idei

Credinţă şi certitudine

23 ianuarie 2012

Luptând împotriva fundamentalismului religios, ateii riscă să devină la fel de fundamentalişti.
Atheism: A Null Hypothesis on God (Christian Piatt) »

Citeste mai mult pe

De scris

17 februarie 2011

Despre inteligenţă, creier, iluzie şi o… balerină.

Citeste mai mult pe