Am vrut de multe ori să scriu un text despre fotbal. Cam de fiecare dată când am văzut una din acele întâlniri memorabile la sfârşitul căreia dorinţa de a împărţi senzaţiile cu cineva mă face să întreb pe toată lumea: ai văzut meciul?

Într-o vreme, eram tentat să-i cred pe cei care susţineau că fotbalul aparţine zonei de jos a societăţii, că e una din acele distracţii vulgare ale maselor care nu se potriveşte cu concertul de pian sau cartea de filosofie. Mă gândeam atunci că plăcerea de a privi un meci de fotbal e o slăbiciune care trebuie depăşită. Însă am descoperit apoi o mulţime de oameni serioşi care nu se sfiesc să-şi strige trăirile în tribună sau să-şi exerseze inteligenţa în discuţii pasionante despre jucători, echipe, tactică şi strategie. De la ei am învăţat să rămân corect cu mine însumi.

Îmi place fotbalul. E un sport frumos. Competiţie şi spectacol…

Deja încep să aud comentariile. Recunosc, imaginea publică a celui mai popular sport e alcătuită, în cea mai mare parte, din bani, orgolii, vedete, jocuri de culise, rivalitate, fanatism, violenţă, grosolănie, prostie. E ca un imens tablou suprarealist care ne conţine şi pe noi, participanţii pasivi din fotoliul de acasă, contopiţi inevitabil în clişeul individului gălăgios şi pătimaş, cu doza de bere în mână şi ochii lipiţi de ecranul televizorului. Pentru mulţi oameni, asta e tot. Nimic deosebit, doar o altă faţă a societăţii în care trăim. Cum să le explici că de fapt toate astea nu contează, că fotbalul e mult mai mult de atât?

Fotbalul e o sărbătoare, senzaţia extraordinară a comuniunii cu oameni de care nu ne leagă nimic altceva. E măreţia unui stadion întreg cântând la unison, e dorinţa de victorie care ne acaparează mintea. Nouăzeci de minute în care mintea noastră încearcă să aranjeze jucătorii pe gazon, să controleze mingea, să împingă jocul spre poarta adversă, ca şi cum între noi şi favoriţii din teren ar exista o conexiune invizibilă. Fotbalul înseamnă euforia victoriei care ne îndeamnă să ieşim pe străzi, strigându-ne fericirea că am învins, dar şi amărăciunea înfrângerii când cu greu avem puterea de a recunoaşte, umili, că ceilalţi au fost mai buni.

De câte ori, după un şir de înfrângeri ale favoriţilor, am decis că nu ne mai interesează fotbalul, pentru a ne întoarce la el, plini de speranţă, la meciul următor? Pentru că fotbalul ne oferă, din când în când, ocazia de a trăi. Puternic, intens, frumos, tragic. Nu contează cu cine ţinem, cu cei mai buni sau cu cei mai slabi, cu echipa oraşului sau echipa naţională, cu cei care joacă mai frumos sau cu antrenorul mai simpatic. Contează doar speranţa că, la sfărşitul meciului, ne vom simţi, pentru câteva momente, învingători. De câte ori avem şansa să facem asta în interiorul existenţelor noastre insipide, trase la indigo?

Şi mai e ceva. Undeva, în adâncul nostru, ştim de fiecare dată că nu acel meci ne interesează, nu acei jucători sau acea echipă, ci ideea de fotbal, spectacolul magnific în care lucrurile se întâmplă la graniţa posibilului, într-un spaţiu în care magicul poate deveni pentru o clipă realitate. Când mingea se lipeşte cuminte de picior, când dispare şi apare din nou dintr-o fentă, când planează uşor ca o frunză sau se duce ca fulgerul exact în locul pe care l-am imaginat cu o fracţiune de secundă înainte, când talentul învinge hazardul, iar jucătorul e pentru o clipă un vrăjitor care controlează liniile invizibile ale gravitaţiei. Atunci, în acele momente, fotbalul poate sta lângă concertul de pian şi cartea de filosofie.

Viaţa e ca un joc de fotbal: competiţie şi spectacol. Iar noi pendulăm permanent între tribună şi gazon, suntem spectatori şi jucători în acelaşi timp. Privim spectacolul lumii, iar lumea ne împinge nemiloasă în competiţia cu ceilalţi, cu noi înşine şi cu timpul, zi de zi, până la fluierul final, când luminile se vor stinge, iar gazonul va începe să crească deasupra noastră.