Victoria în alegeri a lui Obama îmi aduce aminte de lucrarea domnului Neagu Djuvara despre fenomene recurente în istoria civilizaţiilor (N. Djuvara – Civilizaţii şi tipare istorice). În general, nu mă dau în vânt după istorie, însă teoriile care ajută la înţelegerea cauzelor naşterii, creşterii şi dezagregării culturilor sunt întotdeauna utile.

Mi-au plăcut de la început argumentele care susţin fenomenul retragerii “centralilor” şi ascensiunii “perifericilor” la putere în cadrul unei civilizaţii. Pe scurt, domnul Djuvara susţine că o civilizaţie înfloreşte atât timp cât la conducerea ei se menţine acea minoritate activă care s-a aflat la originea ei, nucleul dur, “centralii”. La un moment dat, acel nucleu nu mai are capacitatea de a conduce, intervine “oboseala psihologică” şi civilizaţia respectivă ajunge să nu mai aibă încredere în idealurile ei. Treptat, puterea este acaparată de “periferici”, grupuri alogene integrate ulterior şi mult timp neadmise la conducere. Fenomenul este considerat a fi un simptom al decăderii civilizaţiei respective deoarece, în toate cazurile din istorie, perifericii nu au reuşit decât să prelungească un timp durata ei, nu să o revitalizeze.

Privind lucrurile aşa, ascensiunea lui Obama ar putea fi considerată un indicator al faptului că civilizaţia americană este deja în declin, că acea oboseală psihologică s-a acumulat, că izvorul de energie creatoare a nucleului central (în acest caz definit ca “white anglo-saxon protestant”) se epuizează. Iar perifericii, populaţia de culoare în primul rând, dar şi multe alte grupuri de emigranţi, reuşesc în sfârşit să aibă acces la putere. Sigur că simpla enunţare a unor asemenea idei poate duce imediat discuţia în zona politică şi pot apărea acuze de antiamericanism. Se poate susţine că lucrurile sunt mult mai complicate astăzi decât erau în trecut, aducând ca argumente avansul tehnologic, globalizarea, transnaţionalitatea puterii.

Pe mine nu aceste lucruri mă interesează acum. Mi se pare mult mai important să înţeleg cum o naţiune, clasă sau grup social, pare să-şi fundamenteze întotdeauna energia creatoare pe existenţa uneia mai slabe, la care se raportează cu superioritate. Nu mă refer la contextul economic în care unii sunt bogaţi şi alţii săraci, sau la situaţiile conflictuale în urma cărora rezultă un câştigător şi un învins. Mă refer la faptul că însăşi evaluarea individului se face diferit. Individul din grupul dominant se consideră întotdeauna pe sine “mai om” decât celălalt, căruia îi transferă toate slăbiciunile şi viciile proprii. Domnul Djuvara are dreptate când constată că “ne afirmăm întotdeauna împotriva altora”.

Procesul prin care grupul "inferior" ajunge în cercul puterii e interesant, dar nu cred că poate fi explicat doar prin “oboseala psihologică”. Îmi permit să mai adaug o posibilă cauză, şi anume “criza sentimentului de superioritate” care apare atunci când cele două grupuri încep să se amestece. Încerc să o explic pornind de la ideea egalităţii între oameni, atât de dragă societăţii contemporane.

Egalitatea are întotdeauna două sensuri. Am observat însă că se vorbeşte, de obicei, doar despre unul din ele, cel în care membrii unui grup cu statut iniţial "inferior" se consideră, la un moment dat, îndreptăţiţi să ceară drepturi egale cu ceilalţi. Dar, dacă au dreptate, înseamnă că şi reciproca este adevărată, adică cei de sus sunt egali cu cei de jos. Şi ce se întâmplă când ideea devine realitate, când aceste drepturi sunt obţinute? Sentimentul de superioritate al grupului dominant este distrus, membrii lui trăiesc crunta dezamăgire de se vedea egali cu cei de jos. Ei încep atunci să înţeleagă faptul că eşecurile, slăbiciunile şi viciile grupului din care fac parte îşi au cauza în interior, că nu mai există nimeni în afară pe care să arunce vina. Cred că acest tip de criză are un efect la fel de puternic ca şi “oboseala psihică” pentru că este la fel de capabil să distrugă idealuri.

Şi de ce ne interesează pe noi? America e departe, cu problemele ei, iar noi aici nu prea cunoaştem sentimentul superiorităţii. Rar ne-am întâlnit cu el de-a lungul istoriei. Ei bine, eu cred că ne interesează. Pentru că acea “afirmare împotriva altora” e foarte actuală, iar formele ei de manifestare sunt puternice, deşi subtile. Să ne gândim doar la pretenţiile de superioritate ale bucureştenilor faţă de cei din provincie, ale ardelenilor faţă de munteni, ale ungurilor faţă de români.

Mai mult, dacă încercăm să ne privim pe noi înşine cu obiectivitate şi să facem o listă cu cei din jur faţă de care ne simţim superiori, va trebui să recunoaştem fiecare că acest sentiment există, că avem nevoie de el, că e o parte esenţială a personalităţii noastre. Ne dă încredere, ne consolidează visele. Până când ceva sau cineva ne forţează să înţelegem că suntem mult mai egali cu ceilalţi decât credeam, decât am fi dorit. Şi asta nu e deloc rău. Pentru o civilizaţie, criza sentimentului de superioritate poate însemna decăderea. Pentru un individ, ea poate fi începutul adevăratei afirmări.