Multă vreme, televiziunile au dominat spaţiul public, oferind societăţii iluzia conectării directe la realitate. Însă supralicitarea conceptului de real-time în dauna relevanţei informaţiei prezentate s-a întors treptat împotriva lor. Telespectatorii s-au obişnuit atât de mult să primească pe tavă realitatea brută, înţeleasă ca aici şi acum, încât orice informaţie mediată este percepută automat ca fiind mai puţin reală, mai încărcată de ficţiune. La această nouă problemă, singura soluţie găsită de posturile de televiziune pare a fi construirea unor realităţi alternative concurente, în care nu evenimentele în sine sunt importante, ci modul în care prezentarea lor rezonează în mintea publicului captiv, a acelui grupul de indivizi care, renunţând la raţiune, aşteptă zilnic să primească, pe canalul cunoscut, confirmarea unei credinţe despre realitate deja formată, imuabilă.

Însă dezvoltarea fără precedent a reţelelor sociale a reuşit să dea un sens nou ideii de rezonanţă, înţeleasă, de această dată, nu ca vibraţie interioară, mută şi pasivă, ci ca manifestare conştientă prin care mesajul primit este amplificat şi transmis mai departe, cel mai adesea nealterat. Ceea ce ne face să rezonăm în acest mod activ nu sunt neapărat ideile, exprimate raţional, ale celorlalţi, ci mai ales intenţiile intuite în spatele lor, atitudinile, emoţiile, stările. Iar dacă cele pozitive rămân cumva estompate, pierdute în marea de mesaje similare care constituie fundamentul socializării online, cele negative - nedreptatea, intoleranţa, ura - răzbat cu putere şi creează solidarităţi neaşteptate. De cele mai multe ori, frustrările colective născute în acest mod se consumă online (şi e bine aşa), însă solidarităţile rămân şi, uneori, se pot întrupa în realitate printr-o acţiune în stradă - devenită, nota bene, o prelungire a spaţiului virtual şi nu invers - sau o ştampilă aplicată pe buletinul de vot.

Marele avantaj al Internetului faţă de televiziune este că are memorie. Mesajele nu sunt doar transmise mai departe ci şi stocate în spaţii virtuale personale, putând fi reluate ori de câte ori răspund unei necesităţi de comunicare particulare. Prin intermediul reţelelor de socializare, memoria individuală se alătură celei a grupului şi, mai departe, devine parte integrantă a memoriei virtuale colective, acolo unde părerile personale îşi pierd repede originea, devenind bunuri publice, transmise de la unul la altul şi trăind multiplicat, în concordanţă cu valoarea de întrebuinţare pe care o depozitează.

În acelaşi timp, memoria înseamnă şi identitate. Exteriorizarea prin rezonanţă, prin participarea activă la comunicare, devine o formă de autodefinire pentru că are capacitatea de a da seama, chiar în lipsa unor abilităţi de exprimare publică, despre personalitatea unică a fiecăruia dintre noi. O personalitate incompletă, desigur, marcată adesea de incoerenţă şi impostură, dar nu mai puţin eficientă în rolul de releu informaţional, atât timp cât respectă regulile spaţiului virtual, reguli pe care generaţia online nu le-a creat în mod artificial, din dorinţa de a-şi proteja noul teritoriu, ci pentru că, în condiţiile conectării permanente la reţea, adică a unui real-time autentic şi efectiv, ele readuc comunicarea la forma ei naturală, nemediată.

Televiziunea încearcă permanent să demonstreze cât de mult semănăm între noi. Internetul ne arată cât suntem de diferiţi.