M-a întrebat cineva, zilele trecute, dacă mai fac fotografie. Am răspuns negativ, fără a fi sigur că pot să-mi motivez răspunsul. De atunci încerc să concep un text coerent despre posibilele motive şi nu reuşesc. O să încerc totuşi.

1. Facem o mulţime de fotografii în locurile turistice unde ne petrecem vacanţele. Ale mele sunt întotdeauna făcute cu un sentiment de zădărnicie, pentru că ştiu foarte bine că o să le revăd foarte rar sau deloc. La ce ne folosesc astfel de fotografii? Să ne amintească ceea ce am văzut? Amintirea acelor locurilor nu ne aparţine în exclusivitate. Ele au o imagine publică pe care o ştie toată lumea, creată şi recreată permanent în ghiduri turistice, în cărţi sau filme documentare. Ştim totul despre ele înainte de a ajunge acolo, iar privirea directă nu prea poate schimba nimic. Cu greu mai găsim acel detaliu care să personalizeze locul pentru noi, altul decât să ne imprimăm propriul chip peste el ca dovadă a faptului că “am fost acolo”.

2. Facem o mulţime de fotografii la diferite evenimente. Locul nu prea contează. Prilejul, participanţii şi atmosfera sunt importante. Fiecare fotografie e dovada realităţii unei clipe pe care am petrecut-o în mijlocul acelui eveniment. Zeci sau sute de fotografii încearcă să cuprindă în ele toată “fericirea” momentului, să nu scape nimic. Uneori însă, această cronică digitală lucrează împotriva memoriei. Memoria noastră e selectivă. Alegem ce să ţinem minte şi încercăm să uităm tot ce nu ne convine. Fotografiile însă reţin nu doar chipurile colegilor sau amicilor de moment ci şi imaginea noastră din ochii lor, iar revederea lor e mai mult o privire în oglindă decât o aducere aminte.

3. Pentru câţiva dintre noi, fotografia înseamnă şi acceptarea unui timp al singurătăţii, al rătăcirii în căutarea frumosului. În acele momente, aparatul de fotografiat ne schimbă percepţia asupra lucrurilor din jur, ne presează să fim permanent atenţi, să alegem subiecte şi unghiuri, să construim imagini după reguli secrete în care lumina şi umbra sunt personaje principale, uneori unicele personaje. Oricare ar fi rezultatul, sutele de fotografii frumoase ascund nu doar ceea ce am lăsat în afara cadrului, ci şi tot ce nu am văzut în el pentru că eram prea preocupaţi să fotografiem. Până la urmă, toate fotografiile sunt la fel, amintiri facultative dintr-o plimbare prin viaţă.

Văd acum că există ceva comun în aceste gânduri: ideea că facem multe fotografii, enorm de multe. E ca şi cum trecutul nostru ar fi ceva foarte fragil şi ar avea nevoie să se sprijine pe ceva. Sau poate e doar un act de disperare în faţa ireversibilităţii timpului. Nu ştiu sigur, dar mă gândesc uneori cum ar fi dacă în fiecare loc am face o singură fotografie. Nu cea mai frumoasă, nu cea mai reprezentativă, ci doar aşa, ca un suvenir, un fel de portiţă spre partea de memorie în care acel loc rămâne imprimat. O singură fotografie poate fi un magic salt în timp, o clipă de melancolie. O mie de fotografii, oricât de frumoase ar fi, nu sunt decât dovada faptului că am îmbătrânit.