Articole recente

9 Noiembrie, 2011
29 Ianuarie, 2011
23 Ianuarie, 2011
18 Ianuarie, 2011
15 Ianuarie, 2011
30 Noiembrie, 2010
3 Noiembrie, 2010
31 Octombrie, 2010
27 Octombrie, 2010
1 Martie, 2009

Pădurea şi copacii

30 Noiembrie, 2010

Pădurea pe lângă care trec zilnic e un reper important în părticica de lume în care trăiesc. Dincolo de pădure e orașul, dincoace e casa, strada, câmpul. Îmi pare mereu măreață și impunătoare, deși știu că nu e prea întinsî. Copacii înalți de la lizieră sunt puțin înclinați, ca și cum ar suporta cu dificultate greutatea adâncului verde gata să se reverse peste șosea, dar știu că dincolo de ei sunt doar alți copaci. Știu multe despre pădurea mea, deși n-am intrat niciodată în ea.

Noaptea, pădurea nu se vede. În schimb, se văd stelele. Multe, strălucind timid pe o cupolă întunecată și mișcătoare, sprijinită pe orizonturi. Asta văd. Ceea ce mi s-a spus e însă cu totul și cu totul diferit. O poveste despre infinit, despre sfere de foc, legături invizibile, lumină în mișcare și întuneric devorant. Un univers întreg există pentru că eu cred în povestea lui, pentru că lucrurile se adună, se leagă, se potrivesc. Știu multe despre univers deși n-am plecat niciodată prea departe.

Pot oare să definesc existența în funcție de ceea ce știu? Nu cred. E o diferență prea mare între ceea ce știu și ceea ce văd. M-am pierdut de mult în imensitatea universului știut, pe care imaginația continuă să-l extindă cu fiecare informaţie, fotografie sau raţionament. Să reduc existența la ceea ce îmi spun simțurile? Să o cobor în realitatea palpabilă, descriptibilă, numărabilă? Ar fi probabil mult mai simplu, dar nu.

Existența nu e o problemă de real sau imaginar. Ele se contopesc în orice religie. Existența e mai curând o problemă de relevanță. Trebuie să existe un univers esențial alcătuit doar din lucruri relevante. Cele care impulsionează, care clădesc, care susțin, care modelează continuu prin prezență sau prin amintire, prin ceea ce dau sau prin ceea ce iau.

Universul astronomic e prea mare pentru a fi măcar imaginat. În universul meu esențial, sunt suficiente câteva stele strălucind timid pe cupola întunecată. Pădurea de lângă șosea e prea deasă pentru ca privirea să o străbată. În universul meu esențial, acolo e doar un șir de copaci care se apleacă atunci când trec. E un univers mic, știu, dar în el existența pare să aibă sens.

Daniel Haiduc