Articole recente

9 Noiembrie, 2011
29 Ianuarie, 2011
23 Ianuarie, 2011
18 Ianuarie, 2011
15 Ianuarie, 2011
30 Noiembrie, 2010
3 Noiembrie, 2010
31 Octombrie, 2010
27 Octombrie, 2010
1 Martie, 2009

Criza spirituală

1 Martie, 2009

Aud uneori discuţii despre criza spirituală a civilizaţiei noastre. Există un anumit discurs de filiaţie ezoterică care are tendinţa de a exalta virtuţile trecutului spiritual, a comuniunii cu natura şi a vieţuirii în proximitatea Creatorului. Criza spirituală a devenit un fel de instituţie de care ne servim pentru a critica toate relele societăţii în care trăim. Nu ştiu de ce, dar am simţit întotdeauna că e ceva fals în acest discurs.

Conceptul de “criză spirituală” îmi este descris astfel: nu mai ştim ceea ce se ştia despre lume în trecut, nu mai putem înţelege lumea aşa cum o înţelegeau strămoşii noştri, nu mai dorim să facem ceea ce ar trebui, în concordanţă cu regulile tradiţiei moştenite de la ei. Cât adevăr se ascunde în aceaste afirmaţii? Sau câtă realitate conţine imaginea idilică a trecutului spiritualizat?

Există un amestec ciudat de real şi imaginar în cunoaşterea noastră despre începuturile istoriei. Ştiinţa prezintă realitatea de atunci doar sub forma unei schiţe neterminate, încropite din mici artefacte unite prin liniile complexe ale logicii contemporane. Avem, în schimb, o mulţime de mituri frumoase, ale căror origini s-au pierdut de mult, dar pe care, în înţelepciunea noastră, încercăm din răsputeri să le potrivim peste acea schiţă. Rezultatul e o lume impregnată de spiritual, din ce în ce mai bogată şi sofisticată pe măsură ce raţiunea noastră găseşte alte modele de interpretare. Oare? Câţi din locuitorii societăţilor arhaice erau iniţiaţi şi câţi prea ignoranţi pentru a înţelege sau pune la îndoială credinţa oficială, zeităţile timpului, scopul ritualurilor.

E posibil să fiu şi eu ignorant, dar nu cred că lumea noastră a involuat atât de mult. Nu mai ştim ceea ce se ştia odată pentru că nu ne mai descrie nimeni universul în acel mod, dar există multe alte moduri de a cunoaşte. Nu mai înţelegem lumea ca înainte pentru că nu ne punem problema în mod serios. Înţelegerea lumii începe prin deschiderea către ea, iar aceasta e o problemă de alegere personală. Nu mai practicăm ritualurile străvechi pentru că, probabil, e timpul să facem altceva.

Sunt convins că există şi astăzi destui oameni care înţeleg mersul universului şi sunt capabili să-şi trăiască credinţa, aşa că nu simt deloc nevoia de a deplânge pierderea definitivă a fericirii printre pietrele istoriei îndepărtate.

De fapt, cred că facem o mare greşeală. Discutăm despre criza spirituală de ansamblu a societăţii ca o sumă a crizelor spirituale ale tuturor indivizilor care o compun. Într-adevăr, în fiecare dintre noi apare apare mai devreme sau mai târziu o criză spirituală şi depinde de fiecare dacă ea este conştientizată sau nu. Dar asta e cu totul altceva. Nu e durerea nostalgică a ruperii de trecut, ci strigătul disperat al spiritului prezent care ne cere să ne scuturăm de zgomotele asurzitoare ale lumii, să-l dezgropăm din mormanul de obiecte lucitoare cu care ne-am înconjurat şi, coborând pleoapele în semn de respect, să-i acordăm o clipă de atenţie.

Aşadar, nu cred într-o criză spirituală a societăţii ca involuţie, decădere, ascundere, uitare. Cred însă în criza spirituală personală ca dez-legare, transformare, renaştere, viitor. Fiinţa mea tinde să se orienteze cu toată energia de care e în stare către viitor. Ce mă atrage la el? Tentaţia creaţiei, puterea nebănuită a intenţiei, sentimentul că, într-un fel sau altul, timpul se află înăuntrul nostru şi nu în afară, gândul că ceea ce purtăm în noi cel mai de preţ e nu capacitatea de a înţelege trecutul ci potenţialul de a crea viitorul.

Daniel Haiduc