Trăim fiecare într-o lume personală, consistentă şi complicată. O lume plină de obiecte pe care nu ne mai obosim să le privim pentru că am învăţat la ce folosesc, dar şi de gânduri pe care le tot aruncăm în timp, iar el ni le aruncă înapoi până când învăţăm la ce folosesc.

De la un timp, lumea mea mi se pare din ce în ce mai vagă cu cât o privesc mai de aproape. Pare că e o lume plină de stafii – oamenii care trec pe lângă mine pe stradă, oamenii cu care vorbesc, pe care îi ascult sau citesc. Fiecare cu lumea lui, fiecare în timpul lui, fiecare cu adevărul lui.

M-am întrebat: cât de adevărată e lumea mea? Şi cred că am găsit două metode ca să aflu: scrisul şi dialogul.

Nu prea ştiu ce e scrisul. Am scris prea puţin ca să înţeleg. Simt doar că el face ordine, luminează colţurile întunecate, face lucrurile să pară mai prezente.

Nu prea ştiu nici ce e dialogul. Simt doar că el populează lumea mea cu personaje reale. Dorinţa de dialog e o întrebare adresată fiecărui om cu care mă întâlnesc: tu eşti doar în trecere sau mai stai? Şi ce bucurie când cineva se opreşte, sperând, ca şi mine, că două lumi se pot intersecta într-un timp comun, într-un adevăr comun!

Am înţeles câte ceva despre dialog şi anume când el nu este posibil.

Nu există dialog atunci când pornim din start să revărsăm asupra celuilalt un torent de idei, încurajaţi de fiecare cuvânt sau gest aprobator. Când, alimentîndu-ne permanent din propriile erori, punem aceleaşi cuvinte în alte forme şi le aruncăm din nou şi din nou, în speranţa că ne vom convinge pe noi înşine de adevărul lor. Când, absorbiţi de amestecul în oala propriilor gânduri, nu mai avem timp să vedem că interlocutorul nostru face exact acelaşi lucru, că două râuri de cuvinte şi-au săpat fiecare propria albie, fără a se întâlni vreodată. Într-un dialog este esenţial să ştim să ascultăm, iar fiecare dialog are tăcerile lui.

Nu există dialog atunci când ne cantonăm într-un ton critic permanent, care distruge din start orice idee ce ar putea pune în pericol soliditatea certitudinilor prezentului. Sau când, ocolind abili ideile dificile, ne aliem cu partenerul de dialog în criticarea opiniilor altora, fără să ne dăm seama ce uşor e să aluneci în groapa suficienţei, unde orizonturile dispar iar dialogul devine doar o bârfă cu stil.

Nu există dialog atunci când, de la înălţimea ignoranţei noastre, încercăm să impunem celuilalt adevărul propriu, fără să privim măcar desenul de idei pe care s-a străduit să-l realizeze pentru noi. Uităm că, de cele mai multe ori, diferenţa de opinie e doar o problemă de perspectivă, iar dialogul ne ajută, dacă suntem sinceri şi deschişi, să înţelegem problemele, nicidecum să găsim soluţii.

Tot nu prea ştiu ce e dialogul, dar ştiu că important e ceea ce rămâne după ce cuvintele au fost spuse. În faţa întrebărilor fundamentale, suntem, de fiecare dată, singuri.