"Sunt obsedat de solitudine", declara Terry Gilliam, referindu-se la ultimul său film, Teorema Zero. Şi, din punctul meu de vedere, filmul reuşeşte să surprindă perfect o anumită stare de căutare febrilă, marcată de singurătate şi inadecvare la lumea colorată şi zgomotoasă din jur. O căutare care, aici, este dublată de încercarea permanentă, disperată chiar, de sincronizare cu ritmul cotidianului agresiv pe care personajul principal este nevoit să-l suporte. Un cotidian lipsit de sens, dar plin de locuri comune, unde rutina psihotică a lucrului pe calculator, pe care aspectul ludic nu face decât s-o amplifice, este norma, iar spaţiul personal, din care religia a fost de mult evacuată şi obiectele dezbrăcate de funcţiile originale, îşi pierde şi bruma de intimitate pe care o avea sub năvala reprezentanţilor lumii din "afară".

Filmul pune întrebări. Care este rostul lumii în care trăim? Care este rostul omului? Ce facem dacă descoperim că nu există nici un rost şi că lumea se intoarce, inevitabil, în locul de unde pare să fi venit, adică în neant? Întrebări corecte, legitime, la care Teorema Zero nu-şi propune să dea un răspuns, ci doar să sugereze că, atunci când totul în jur se prăbuşeşte - sistemul se defectează, iubirea este respinsă, copilăria moare - ceea ce ne rămâne sunt visele. Tablouri simplificatoare ale celeilalte lumi, cea personală, secretă, ale cărei atribute fundamentale - pustietatea, liniştitea, crepusculul - sunt creaţii fireşti ale solitudinii.

Nu e concluzia pe care o căutam, dar e o invitaţie la gândit pe care o accept cu plăcere.