Nu cred că știu să fac cronică de teatru și nici nu-mi propun să încep acum, însă uneori lucrurile par să vină de la sine. “Așteptîndu-l pe Godot” e o piesă faimoasă și nu fără motiv. Atrage, neliniștește, zgândăre. De ce? Întâmplarea nu se poate întâmpla, personajele nu pot exista, dialogurile nu au sens sau au prea multe sensuri. Teatru absurd. Și totuși…

Absurdul contrazice raţiunea, însă tocmai asta e ideea. Teatrul absurd reușește cumva să mă împingă dincolo de rațiune, într-un tărâm al posibilităților pe care nici nu-l bănuiam. O senzație stranie, combinație ciudată între libertatea de a inventa interpretări și arestul lipsei de imaginație.

În piesa asta există însă o problemă. Cele patru personajele care defilează pe scenă sunt incomplete, neterminate. Nu reușesc să mă identific cu niciunul din ele. Mai mult, Godot nu apare deloc şi în lipsa lui lucrurile nu prea vor să se așeze. Poate fi un mesaj ascuns, o metaforă sau fantezia autorului. Poate fi orice. Godot nu e real și nimic din ce se întâmplă (sau nu se întâmplă) nu are legătură cu mine.

Apoi apare băiatul și totul se schimbă. Enervant băiatul acela. Nu putea să lase totul așa cum era? Acum Godot există, iar eu am o problemă. Încep să simt cum niște fire invizibile mă leagă de fiecare din personajele rămase pe scenă. Nu înțeleg de ce. Poate pentru că eu sunt toate patru în același timp? Așa, lucrurile capătă parcă un sens, unul din multele sensuri posibile, desigur.

Păstrătorul speranței, prizonierul clipei, stăpânul gesturilor, sclavul gândurilor. Ciudate personaje. Nu pot fi nici unul în mod special, însă pot foarte bine să fiu toate patru la un loc. Uneori înclinînd spre unul anume, alteori împărțit între mai multe. Hotărât, resemnat, optimist, uituc, autoritar, supus, dar întotdeauna așteptând ceva sau pe cineva. Și nu sunt singurul. În jurul meu toți par să aștepte. E absurd… sau poate are sens.