Seară în oraş. Un bar, mese rotunde adunând în jurul lor grupuri de oameni, majoritatea tineri. Spaţiu intim, lumină discretă, muzică de fond, clinchet de pahare, voci şi râsete peste care se suprapun, din când în când, melodiile insolente ale telefoanelor mobile. Pare un loc obişnuit, ca multe altele în Timişoara. Şi totuşi, de această dată, ceva e diferit. Locul amenajat la extremitatea încăperii nu are cortină, însă decorul minimal nu lasă dubii în ceea ce priveşte destinaţia. E o scenă. Peste câteva minute, aici va începe un spectacol de teatru, aşteptat deja nerăbdare de cei prezenţi. 

Datorită eforturilor unor persoane pasionate, publicul timişorean are, de la o vreme, ocazia de a experimenta un mod nou (devenit comun prin alte părţi) de a savura spectacolul de teatru. O conexiune mai intensă cu actul cultural, favorizată de proximitatea actorilor şi de dimensiunile reduse ale scenei. Un mod special de receptare a textului prin intermediul unui joc actoricesc adaptat, în care gesturile largi şi declamaţia lasă loc, adesea, expresivităţii feţei şi emoţiei vibrând în cuvinte abia şoptite. 

Atmosfera creată, una de intimitate şi relaxare, şi-a dovedit deja capacitatea de a aduce către teatru o categorie de public nouă, altfel reticentă în a-şi face apariţia la astfel de evenimente. În plus, spaţiul are şi alte valenţe. El oferă posibilitatea unică de a rămâne în apropierea scenei mult  timp după terminarea spectacolului, prelungind povestea prin discuţii pe marginea subiectului sau al jocului actorilor, chiar cu participarea protagoniştilor. O ocazie aparent de nerefuzat, mai ales atunci când regizorul şi actorii îşi anunţă încă de la început disponibilitatea pentru un astfel de dialog. 

Şi totuşi, majoritatea spectatorilor vor pleca imediat după terminarea spectacolului. De ce? Se pare că celor mai mulţi dintre noi ne lipseşte dorinţa, curajul sau capacitatea de a articula în public opinii personale despre ceea ce am văzut şi simţit (dincolo de obişnuitele "a fost foarte frumos" şi "mi-a plăcut foarte mult"). Ne lipseşte experienţa dialogului, deci riscăm să ne facem de râs. Pe de altă parte, poate că nici persoanele obişnuite să meargă la teatru nu sunt dispuse să renunţe prea uşor la senzaţia exclusivistă de spectator cu experienţă, asociind-o un timp mai îndelungat imaginii prozaice de bar. 

Cu siguranţă putem găsi şi alte motive. Iar în cazul de faţă, e posibil ca la această "fugă" de dialog să fi contribuit însăşi piesa. "Dumenezeu de a doua zi", de Mimi Brănescu, s-a dovedit a fi o alegere insiprată în multe privinţe, regizoarea Mihaela Lichiardopol reuşind să ofere spectatorilor un spectacol excelent, care ar merita cu prisosinţă o cronică separată. "Problema" textului, dacă putem folosi acest termen, este una mai subtilă. După ce abordează mult timp un registru tragi-comic, în care emoţia pură şi umorul de bună calitate balansează durerea neputinţei de a evada din coşmarul vieţii de zi cu zi, povestea cade în final în registrul tragic, aducând în prim-plan tema abisală a morţii. În atmosfera nou creată, plutesc deodată acele intrebări serioase la care cei mai mulţi dintre noi nu vrem să ne gândim, iar spectatorul, până atunci binedispus şi implicat, se poate distanţa brusc de subiectul devenit inconfortabil. Refuzul dialogului ar avea, astfel, încă o explicaţie.

Dar nu cumva tocmai în asta constă valoarea unei astfel de experienţe? În faptul că propune şi altceva decât simplul prilej de a "consuma" o poveste pentru a ne reaminti, apoi, unul altuia, momentele amuzante, poantele "tari"? Ni se oferă locul şi momentul potrivit pentru a-i cunoaşte pe cei care creează şi trăiesc actul de cultură, dar mai ales posibilitatea întâlnirii cu oameni noi şi puncte de vedere diferite de ale noastre. Exersat un timp mai îndelungat, acest tip de dialog ar putea să ne înveţe  multe despre receptarea emoţiilor sau despre înţelesurile din spatele cuvintelor şi gesturilor. Despre teatru, dar mai ales despre viaţă.