Articole recente

Povestire (fragment)
1 Iunie, 2014
Povestire (fragment)
12 Decembrie, 2013
Povestire (fragment)
8 Decembrie, 2013
Proză (fragment)
24 Martie, 2013

Peisaj de toamnă cu stejar… sau tei

Proză (fragment)
24 Martie, 2013

[...] Alerg prin iarbă către mărul din mijlocul curţii, sub care zace jucăria cu multe roţi. E o macara improvizată din scândurele de lemn alb. Mâna mea îi pune ultima roată, apoi încearcă să vadă dacă se învârte. Peste curte îşi proiectează umbra pădurea masivă de dincolo de apă, pădurea pe care o ştiu atât de bine. Las mâna copilului să treacă aţa printre cuie şi mă îndepărtez, lăsându-l să se bucure de noua lui jucărie, ca de multe altele pe care şi le va construi singur.

Închid ochii şi văd…

Cărţi. Rafturi pline de cărţi vechi, printre care mă plimb încet, cu capul înclinat, încercând să le descifrez titlurile. Rânduri după rânduri, ieşind din întuneric, luminându-mi faţa şi mâinile cu paginile lor galbene. Timpul lor a trecut.

Închid ochii şi văd…

Parcul. Verdele crud al ierbii, aleile şerpuind haotic, căutându-şi locul într-un desen complicat… Nu. N-am ce căuta aici.

Închid ochii şi văd…

Oraşul. Şiruri nesfârşite de culori, texturi, unghiuri drepte. Mut privirea spre dreapta şi dâre gri, tremurate, o urmează, murdărind imaginea. Credeam că amintirile sunt mai clare, dar în loc de detalii, strâng doar întrebări. De unde ştie Maşina cum văd eu lucrurile? De unde ştie ce trebuie să-mi arate şi ce nu? Unde e graniţa între amintire şi închipuire? Poţi să-ţi aminteşti şi altceva decât ştii?

Închid ochii şi…

Parcul se alcătuieşte din nou, pornind de la stejarul uriaş ale cărui frunze ard în soarele toamnei. Una din ele se desprinde şi cade lin, face două rotocoale în aer, apoi  poposeşte o clipă pe spătarul băncii, înainte de a aluneca mai departe. Pe bancă, cu picioarele adunate sub ea, Florina citeşte, absorbită de ecranul tabletei. Bluza albastră, pantalonii albi, părul blond, ba chiar şi geanta cafenie din piele...  O reproducere perfectă a scenei de acum trei ani. Trei să fie? Ceasul pe care-l strâng în mână îmi confirmă.

Din loc în loc tremură aceleaşi pete gri, un fel de tuşe groase mâzgălind peisajul perfect pe care îl aveam în minte. În spate e strada, masă compactă în continuă curgere, ducând cu ea de-a valma trecători grăbiţi şi maşini diforme. Clădirea cu arce, statuia din faţă, podul… Peste râul de umbre pluteşte un autobuz mare, roşu, cu geamuri opace. Umbră imensă, care-mi întunecă privirea.

Nu aud nimic. În amintirea asta nu există sunete.

Mă întorc la parcul meu, la stejarul cu frunze galbene, la bancă. Florina citeşte mai departe şi profilul ei aprins desenează o siluetă perfectă, pe care îmi odihnesc ochii…

— Un peisaj încântător!

Vocea aspră îmi zgârie auzul. Ce caută în amintirea mea omul acesta înalt, cu faţa arsă de soare? Pălărie albă, sprâncene negre, barbă albă, cămaşă neagră, costum alb, pantofi negri. Un personaj în alb şi negru, cu mâinile sprijinite pe mânerul bastonului, contemplând parcul ca pe un tablou atârnat într-o galerie.

— Cine sunteţi dumneavoastră?

Omul ridică uşor pălăria, în semn de salut.

— Îmi cer scuze că am îndrăznit să deranjez această amintire. Numele meu este Sergiu Chimbeş.

— An… Andrei Minteanu.

Întrebările se îmbulzesc, apoi dispar la fel de repede când omul îşi deschide palma stângă. Are un ceas identic cu al meu. Carcasă aurită, lănţişor…

— Şi dumneavoastră sunteţi conectat la…?

Încuviinţează printr-o înclinare a capului. Trebuie să fie destul de bătrân. Tâmple albe, nasul puţin coroiat, o barbă scurtă, atent aranjată. Conturul lui, de o claritate incredibilă, îl decupează din fundal, ca şi cum ar fi doar lipit peste el.

— Dar nu se poate să aveţi aceeaşi amintire…

— Aceeaşi, nu. Însă o altă amintire legată de acest loc poate avea oricine.

— Bine, dar… aceeaşi zi… aceeaşi oră… Mi-e greu să cred că e o…

— Coincidenţă? Deloc! Te-am urmărit.

— Pe mine? De ce?

— Aş vrea să mă ajuţi să finisez această scenă.

— Mă tem că nu înţeleg.

Omul descrie un arc de cerc prin aer cu vârful bastonului.

— Priveşte în jur! Vezi petele acelea gri? Acolo lipseşte ceva. Informaţia. Oricâte fotografii sau înregistrări video am aduna, tot nu sunt destule pentru a reconstitui întreaga istorie recentă. Tot mai există goluri în spaţiu şi timp. E ca o pictură care evoluează, rămânând însă în permanenţă neterminată. Din fericire, mai avem o soluţie.

Arată cu bastonul spre o pată gri care flutură lângă poarta parcului şi griul devine brusc plasticul verde al unui coş de gunoi.

— Avem amintirile, continuă el. Chiar dacă nu sunt întotdeauna clare, ele conţin informaţii utile, pe care Maşina le poate procesa. Sarcina mea e să le aleg pe cele care contează.

— Cum? întreabă curiozitatea din mine înainte să înţeleg ce vrea să spună.

— Discutând cu oamenii. Încercând să-i determin să-şi amintească mai mult. Atunci când îmi povestesc despre trecut, ies la iveală o mulţime de detalii pe care credeau că le-au uitat. De obicei nu abordez persoane care se conectează prima oară la Maşină, însă am fost intrigat de faptul că tu, în loc să sari exaltat de la o amintire la alta, cum fac cei mai mulţi, ai rămas blocat în acest loc…

— Dar nu sunt blocat! Voiam doar să…

Un zâmbet de neîncredere i se-ntinde pe faţă.

— Hai să facem un exerciţiu! Să ne imaginăm că, din copacul acela mare, se va desprinde o frunză care va face două rotocoale în aer, se va opri puţin pe spătarul băncii, apoi va aluneca în iarbă.

Ştiu! Am văzut-o deja. Trec două secunde lungi, apoi frunza se desprinde şi cade aşa cum a spus el, aşa cum căzuse şi mai devreme.

— Dar se repetă!

Domnul Ghimbeş râde.

— Amintirile sunt, de obicei, foarte scurte. Dacă stai suficient de mult într-una din ele, inevitabil se va relua. Frunza va cădea din nou, fata aceea îşi va da la o parte părul de pe frunte… Mă mir că n-ai observat.

N-am observat pentru că nu mă interesează detaliile. Nici măcar nu ştiu ce caut în tabloul acesta vechi, care mă conţine în fiecare frunză de copac, în fiecare fir de iarbă… Strâng în palmă carcasa dură a ceasului şi realitatea pe care am lăsat-o afară ţipă la mine. Aşa e! Uitasem.

— Deci dumneavoastră lucraţi pentru…

— Pentru agenţia care administrează Maşina.

— Pot să vă întreb ceva? Am primit nişte mesaje. Sunt… serioase?

— Mesajele! Într-adevăr, asta e partea mai puţin plăcută a lucrurilor. Cât ţi-au dat?

— Treizeci şi patru la sută şanse să mor mâine.

— Destul de mult.

— Eu nu cred! Cine poate să prezică viitorul?

— Cum, cine? Maşina! Crezi că efortul acesta uriaş pe care îl facem pentru a reconstitui trecutul e doar aşa, de amuzament? Nici vorbă! Maşina este folosită în principal pentru a genera predicţii pe baza informaţiilor acumulate.

— Şi cum aş putea afla ce se ascunde în spatele predicţiei mele?

— Asta nu se poate.

— De ce?

— Gândeşte-te! Ce-ai face dacă ai şti?

— Aş încerca să evit…

— Exact! Ai putea anula însăşi predicţia. Acum înţelegi?

Da… Nu ştiu... Mă enervează logica lui.  

— Nu te mai gândi! spune el. Mai bine ajută-mă să termin această scenă.

— Ce doriţi să fac?

— Să-mi dai câteva informaţii. De exemplu, în amintirea ta, e o zi senină. Ori, eu ştiu că era înnorat.

Înainte de a putea să-i răspund, umbra rece a unui nor acoperă parcul şi mă trezesc în faţa unui peisaj mohorât, completat de foşnetul trist al copacilor.

— Dar eu îmi aduc aminte că era soare!

Soarele apare din nou, la fel de neaşteptat, ca şi cum cineva ar fi întors un comutator.

— Ce se-ntâmplă?

— Maşina este programată să afişeze ceea ce-şi aminteşte omul, chiar dacă în baza de date are şi o altă versiune. Dacă tu vrei să fie soare, atunci e soare.

— Dar eu nu vreau să fie soare. Este soare… adică era. Sunt sigur de asta.

— Eşti sigur şi că acest copac era un stejar?

— Ce?

Stejarul meu devine brusc un tei stufos, cu frunze verzi-gălbui printre care soarele nu mai pătrunde. Pare acolo dintotdeauna, dar... Nu. Nu seamănă cu amintirea mea.

— Nu era aşa!

O mână invizibilă pune stejarul la locul lui. Zâmbim amândoi. Ce ciudată e şi povestea asta! Fără direcţie, fără sens... Pe stradă trece un autobuz roşu, cu geamurile pline de feţe alungite.

— Interesant, murmură bătrânul. Sunt sigur că autobuzul acesta nu trecea pe-aici.

— Poftim?

— A, nimic. Cred că scena asta e foarte importantă pentru tine. Ce-a urmat?

— Nu mai ţin minte.

— O cunoşti pe domnişoara aceea drăguţă de pe bancă?

— Da. Era prietena mea.

Închid, fără să vreau, ochii. [...]

Daniel Haiduc