Despre lucrurile importante

M-am gândit că pot, măcar pentru un timp să-mi explorez insula în liniște, ca un călător solitar. Să nu bag în seamă chipurile care apar și dispar în jurul meu, ca niște fantome din universuri paralele. Însă am revăzut astazi dialogul dintre Gabriel Liiceanu și Herta Muller la Ateneu și brusc mi-am dat seama că nu pot să fac abstracție de oameni.

Unii dintre ei sunt transparenți. Trec fără să lase urme și nu pot atinge nimic din ceea ce am construit. În schimb alții sunt ca niște uragane. Apar din senin, ridică totul în aer, apoi pleacă lăsând în urmă idei smulse și dileme sfârtecate. Iar liniștea dispare pentru o vreme, pentru că dorința de a comenta, de a judeca, de a pune etichete e foarte mare.

Am învățat cu greu că imboldul de a participa, de a mă implica, nu face decât să exacerbeze inutil importanța de sine. Rămâne însă nevoia de a face ordine după furtună, de a da obstacolele la o parte pentru a putea trece mai departe. Iar de multe ori găsesc în resturile din jur câte ceva util, care mă ajută să-mi formez o idee nouă sau, dimpotrivă, mă obligă să-mi demolez una existentă.

Pentru a așeza dialogul de la Ateneu la locul lui, simt nevoia să-mi spun că dezamăgirea dizidentului față de cei care aleg să se conformeze e legitimă, e perfect fundamentată moral. La fel cum și tăcerea celorlalți, supunerea în fața minciunii oficiale, e de înțeles din punct de vedere uman. Însă ambele poziții sunt parte a unei radiografii de moment. O dictatură e întotdeauna un proces dinamic în care ecuația puterii are un rol fundamental. Și sunt multe întrebări de pus. Care popor are o șansă mai mare să iasă dintr-o dictatură, cel căruia aceasta i-a fost impusă din afară prin forță sau cel care a căzut singur în capcana propriilor slăbiciuni? Care e raportul necesar între frică și solidaritate pentru a putea exista o mișcare de protest în sânul unei dictaturi? Și altele.

Nu vreau să discut deocamdată acest subiect, o s-o fac cu siguranță la un moment dat. Ce mă interesează acum e faptul că din când în când apar oameni inevitabili, oameni esențiali, care lasă urme. Mă uit la toate discuțiile și articolele care s-au scris despre momentul de la Ateneu și îmi dau seama că a fost un lucru important. Anumite idei prinseseră deja rădăcini și a fost nevoie de uraganul Herta ca să le ridice din nou în aer.