Despre lucrurile importante

SF-ul a cam dispărut din universul meu. L-am abandonat demult, undeva în anii de facultate. Mi-a părut întotdeauna o despărţire amiabilă. Ca şi cum trebuia să se întâmple, ca şi cum la o anumită vârstă e normal să nu mai fie interesant. Acum câteva zile am citit din întâmplare pe blog.revistacultura.ro comentarile lui Mihai Iovanel la un editorial de George Lazăr (directorul revistei Sci-Fi Magazin) şi brusc am devenit atent.

“Nu mai există SF pentru simplul motiv că SF-ul s-a strecurat demult şi pe nesimţite în realitate … realitatea a luat-o înaintea imaginaţiei …” – spune George Lazăr printre altele. Şi argumentele sale sunt interesante, ca şi observaţiile lui Mihai Iovănel, iar asta îmi schimbă oarecum perspectiva. Adică nu am eu o problemă cu SF-ul ci are el una cu toată lumea?

Declinul imaginaţiei în lumea de azi îmi pare o problemă importantă. Chiar am scris acum câteva săptămâni câte ceva despre asta în articolul “De ce ne place sfârşitul lumii“. Totuşi dacă mă gândesc bine nu cred că SF-ul e într-o situaţie atât de disperată. Şi nici că fantasy-ul îi poate lua locul, deși are un handicap serios: caracterele.

SF-ul pare dintr-un anumit motiv să nu mai poată propune caractere. Sau nu a reuşit niciodată? Poate pentru că pretenţia intelectuală omniprezentă complică orice definiţie a personalităţii. Poate pentru că efortul imens de a construi un univers nou şi a-l face credibil nu mai lasă timp caracterelor să se dezvăluie. Poate pentru că că fiecare lume nouă plăsmuită din imaginaţie îşi imprimă “străinătatea” asupra fiecărui caracter, acesta devenind “străin” de noi.

Dimpotrivă, fantasy-ul nu a încercat niciodată să propună caractere noi. Sunt aceleaşi pe care le ştim deja: cei răi, cei buni, eroi, monştri, vrăjitori, prinţese. Ele au din start acea aură a miturilor ancestrale şi poartă pecetea gravităţii. Personajele fantasy-ului sunt credibile, ele nu au nevoie nici de introducere, nici de motivaţii originale. Doar de o poveste inteligentă şi o scenografie grandioasă.

Totuși, dacă aş scrie un roman, aş scrie în mod sigur un SF. Și aş încerca să pun în el figuri noi, originale. Personajele romanului contemporan au o mare problemă: ele moştenesc toate caracteristicile societăţii în care trăim. Iar eu aş vrea să scap de acest balast al civilizaţiei, de toate posibilele interpretări sociologice şi psihologice ale gândurilor şi faptelor de care mintea noastră e plină deja.

Și ce poate fi mai la îndemână decât SF-ul? Acel proces al dizolvării sale în realitate are de fapt un mare avantaj. El face ca noul univers imaginat să nu mai fie atât de străin, legile lui să nu mai pară atât de complexe, iar tehnologiile să nu mai fie atât de abstracte. Caracterele ar avea acum timp să trăiască.