Despre lucrurile importante

Ar fi trebuit să încep articolul cu o definițe a muzicii bune, dar am nu am reușit să găsesc și nici să inventez una satisfăcătoare. E mult mai dificil decât mi-am imaginat. Probabil că o definție general valabilă ar fi imposibil de conceput, însă sunt sigur că pentru mine ea ar trebuie să explice cumva procesul evident și ireversibil prin care, odată cu vârsta, din noianul de genuri muzicale încep să rămână din ce în ce mai puține.

Tranziția spre muzica clasică pare acum inevitabilă. Știu că a fost dintotdeauna considerată a fi muzică bună, dar a trebuit să mi se întâmple mie ca să-mi dau seama de asta. Deși nu sunt sigur că înțeleg… și oricum nu despre asta voiam să scriu.

Aveam nevoie de o introducere pentru a încerca să-mi explic o revelație pe care am avut-o alaltăieri, ascultând comentariile lui Daniel Barenboim la operele lui Wagner. Am înțeles în sfârșit de ce, din toată muzica clasică, a rămas un teritoriu de nepătruns pentru mine și anume opera.

Am considerat întotdeauna muzica și ritmul, pe de o parte și vocea și versurile, pe de altă parte, ca fiind două entități distincte. În operă ele se întâlnesc și se întrepătrund atât de strâns încât sunetul începe să aibă greutate, să creeze imagini, să dea naștere unui basm care ia în stăpânire scena cu totul, iar eu… eu nu mai am loc în ea.

Muzica instrumentală are nevoie de companie. Un concert de pian mă lasă să exist împreună cu el, să particip la el ascultând, anticipând, cântând la pianul meu imaginar. Să fiu eu însumi de la început și până mult dincolo de ultimul sunet.

Opera ar fi probabil o poveste minunată dacă aș putea să mă las absorbit în ea. Însă la dialogul continuu și perfect sincronizat dintre cele două entități eu nu pot să particip. Poate pentru că nu sunt destul de sociabil. Sau pentru că basmul cântat nu pare destul de real. Sau pur și simplu pentru că senzația de simplu spectator nu-mi place.