Despre lucrurile importante

Am început să citesc cartea “Sensuri metafizice ale crucii” (Humanitas, 2007)”, un dialog între Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Anca Manolescu despre cartea lui René Guénon “Simbolismul crucii” (1931). Nu despre subiectul cărţii vreau să vorbesc. Ca de obicei, în faţa unei cărţi noi mă întreb: de ce să o citesc? Care e ideea cu care pornesc în lectura acestui text?

Îmi aduc aminte de o conferinţă a domnului Liiceanu – cred că era ocazionată de lansarea cărţii “Uşa interzisă” – în care dânsul, amintind de relaţia cu Constantin Noica, povestea că maestrul avea obiceiul să-l întrebe de fiecare dată, la începutul unui nou proiect: “Care ţi-e ideea?”. Mi s-a părut o întrebare foarte bună, o întrebare pe care cred că ar trebui să şi-o pună nu doar filosofii, ci fiecare cititor, atunci când deschide o carte.

Sigur că ea nu e obligatorie. Putem să luăm la rând rafturi întregi de bibliotecă. Să citim anumite cărţi pentru că sunt bune, importante, recomandate, sau poate autorul e la modă. Să acumulăm imens şi organizat, în măsura timpului disponibil. Nu-mi place. E mult mai plăcut să străbat în lung şi lat deşertul cărţilor căutând în fiecare oază de idei chipul aceleia pe care o am în minte.

De data asta însă răspunsul la întrebare nu e atât de simplu. Totuşi, ce mă atrage la această carte? Subiectul? Autorii?

Am citit şi eu Guénon cândva şi am fost fascinat descoperind pentru prima dată o viziune amplă asupra universului şi omului. Dar mi-am dat seama că acea cunoaştere pentru mine era perfect inutilă în acel moment. Am înţeles atunci şi cred şi acum că nu pot cunoaşte ceva important despre univers şi despre om fără să-mi înţeleg mai întâi propria persoană. Iar autorul nu-mi prea răspundea la câteva întrebări importante, aşa că am l-am lăsat pentru altă dată.

Aşadar mai mult numele autorilor decât textul m-au adus în faţa acestei cărţi. Sigur, tentaţia de a privi pe gaura cheii, de a vedea cum se desfăşoară un dialog între personalităţi remarcabile ale culturii, e destul de mare. Dar, dincolo de asta, mă întreb: ce conferă autoritate şi credibilitate unui intelectual sau grup de intelectuali? Ce ne face să fim interesaţi uneori de punctul de vedere al unei persoane indiferent de subiectul în discuţie?

Dacă mă gândesc bine, patru criterii îmi par destul de clare: apartenenţa la o şcoală de gândire, filosofia ca preocupare centrală, actualitatea ideilor şi abordarea temei religioase.

Şcoala de gândire înseamnă autoritatea relaţiei maestru-ucenic întărită cu fiecare generaţie. Înseamnă o grădină de idei lăsată moştenire, în care orice nou grădinar învaţă secretul încolţirii şi ofilirii fiecăreia dintre flori.

Filosofia înseamnă curajul de a-ţi pune întrebările fundamentale ale existenţei, înseamnă rigoarea discursului dobândit în ani de goană după indefinibil, dar şi încercarea de a-ţi ordona viaţa după principiile subtile ale lumii.

Actualitatea ideilor indică ancorarea în prezent, capacitatea de a trata teme importante pentru cei din jur, înseamnă înţelegere şi implicare. E refuzul de a coborâ permanent în cavoul istoriei sau de a te închide în turnul utopiilor.

Abordarea temei religioase conduce la hotărîrea asumată şi permanent argumentată de a merge fie pe calea credinţei, fie pe cea a ateismului. Mărturisirea credinţei ne poate face să-l întîmpinăm pe acel om ca pe un vechi prieten, care vine cu bagajul greu al dogmei, dar şi cu seninătatea şi bucuria cunoaşterii de dincolo de cuvinte. Absenţa credinţei o putem resimţii ca pe un gol sau dimpotrivă ca pe o eliberare, oricum ea ne va face mai atenţi la argumentele fondate pe forţa civilizaţiei şi inteligenţa exploratoare. Oricare ar fi alegerea, ea trebui să fie publică. Lenevirea prelungită în fotoliul indeciziei reduce calitatea discursului la o simplă expertiză tehnică.

Cred că o persoană care îndeplineşte aceste criterii trebuie luată în seamă. Ea face în mod sigur parte din elita noastră culturală. Elita este necesară, iar membri ei trebuie să-şi urmeze programul personal sau de grup, fără a căuta neaparat să fie populari sau accesibili. Abordare unor teme universale, indiferent de gradul de opacitate al discursului, poate să ofere cititorului lipsit de îndrumare coerentă acele idei pe care să le urmărească în căutarea cărţilor potrivite etapei sale de cunoaştere. Sau acele răspunsuri particulare pe care să le dezbată în forul său interior şi să le asimileze dacă îi sunt utile. Elita este un reper la care ne putem oricând raporta în căutările noastre.

Aşadar nu aştept ca dialogul celor patru să mi-l reveleze pe Guénon şi nici să-mi răspundă la marile întrebări ale existenţei. Sunt pur şi simplu curios să văd şi să înţeleg câteva puncte de vedere coerente asupra unei teme extrem de complexe şi să adaug câte ceva la portretul pe care mi l-am făcut despre aceşti oameni pe care îi apreciez foarte mult. Asta mi-e ideea.