Explicaţia complicată e, de fapt, tot simplă, dar nu foarte logică. Aici e problema. Există un mod de a înţelege lumea care nu pune bază prea mare pe logică. Poate fi numită intuiţie, sau altfel. Rezultatul e o construcţie vastă, care evoluează de la sine după nişte planuri complet necunoscute. Nu poţi pune decât ceea ce se potriveşte. Multe informaţii, perfect logice şi bine argumentate, îmi sunt inutile. Nu le găsesc locul. Pe de altă parte ştiu anumite lucruri fără să mă fi gândit serios la ele. Le-am citit, mi s-au spus, sau au venit singure, nu contează. Important e că se potrivesc, că susţin construcţia. Şi, odată aşezate, ele devin o parte din mine, din cunoaşterea mea.

Totul e perfect până când trebuie să argumentez ceva. Atunci îmi dau seama cât de legate sunt aceste părţi între ele şi cât mi-e de greu să explic ceva folosindu-le. Nu pot descrie întreaga construcţie. Şi atunci ce să spun? Nu-mi pasă de logica ta, eu ştiu mai bine care e adevărul? Am făcut-o de câteva ori şi mi s-a spus că sunt cam arogant. Aşa e. Mă deranjează când anumite enunţuri sunt declarate adevăruri doar în virtutea logicii, fără a fi puse într-un context mai larg, însă lipsa argumentelor nu avantajează niciodată dialogul. Cineva spunea că argumentele nu conving pe nimeni. Se poate, dar sunt foarte bune în a crea dubii, în a sparge dictatura extremelor pentru a face loc nuanţelor. Iar ăsta e un lucru bun. Ştiu eu.

Şi apoi? Apoi totul se termină.

Nu, nu cartea. Ea continuă. Sunt abia la un sfert. Însă de aici încolo alunecă inevitabil spre deja-vu. Antrenamentul recruţilor urmează tiparul tragicomic al scenelor de gen, apoi romanul devine la propriu o cronică de război. Nu-i lipsşte nimic: scopurile nobile, strategiile de luptă îndrăzneţe, bătăliile dure, camaraderia, ororile, pierderea celor apropiaţi. Un colaj de imagini, întâmplări şi personaje adunate parcă din zeci de cărţi sau filme SF.

Mă gândesc din nou la momentul culminant al transferului de conştiinţă. Există în el o dimensiune metafizică pe care John Scalzi s-a ferit cu bună ştiinţă să o exploreze. Ar fi avut probabil consecinţe nebănuite asupra personajelor, prezentate ca cetăţeni obişnuiţi ai unei societăţi tipic americane, oameni care nu se sfiesc să arunce citate din Biblie atunci când dialogul permite. Ideea primirii unui nou corp, posibilă şi uşor de realizat, deci repetabilă, transcende fericirea temporară a revenirii la tinereţe. Ea trimite inevitabil la nemurire.

Între timp acţiunea continuă. Alte rase inteligente, alte lupte, alte posibilităţi pentru John Perry să se remarce şi să promoveze în ierarhie. Din păcate textul sună prea oficial pe alocuri şi musteşte de spirit jurnalistic, inclusiv cu morala aferentă. Acest lucru nu face decât să uniformizeze personajele şi să-l îndepărteze de cititor pe eroul principal în pofida faptului că privim totul din punctul lui de vedere. Efectul este parţial contrabalansat prin introducerea unor dialoguri lungi, în care autorul încearcă, fără prea mult succes, să contureze caractere.

Problema e cu atât mai serioasă cu cât, deşi sunt descrise o mulţime de întâmplări, nici povestea nu prea mai are darul să mă capteze. Nimic nou, nimic cu adevărat original deşi străbatem galaxia în lung şi în lat. Eram pregătit să descopăr civilizaţii pe care nu mi le-aş fi putut imagina, să întâlnesc organisme stranii, să înţeleg (sau să nu înţeleg) culturi neobişnuite. Însă creaturile extraterestre se încadrează prea mult în tiparele genului, aproape că-mi par cunoscute. În fapt totul este subordonat dezvoltării unei acţiuni alerte care urmăreşte permanent linia frontului. Poate într-un fel e corect. Pentru soldaţii din Forţa Colonială de Apărare cultura extratereştrilor contează prea puţin atât timp cât aceştia sunt de cealaltă parte a armei.

Dacă rasele extraterestre sunt prezentate schematic, nici oamenii nu primesc prea multă atenţie. Practic ameninţarea permanentă a extincţiei reduce civilizaţia umană la esenţă. Detaliile nu mai contează, primează diferenţele între oameni şi extratereştrii, stările primare, instinctele. Însă chiar şi aici lipseşte acea tensiune care să le dea consistenţa unor personaje reale. Lenta lor transformarea din recruţi în brute care ucid tot ce le iese în cale pentru a supravieţui este mai mult spusă, nu arătată. Pentru autor ea este consecinţa firească a efectului oricărui război asupra oricărui om, fără deosebiri, fără nuanţe.

Mă gândesc din nou la momentul de ruptură, la transferul conştiinţei în alt corp. Care e scopul acestei noi vieţi pe care John Perry o primeşte? Doar idealul, măreţ desigur, al apărării omenirii? Ni se spune că soldaţii sunt obligaţi să petreacă 10 ani în armată, adică într-un mediu în care trebuie doar să execute ordinele, iar statistica spune că majoritatea vor muri în luptă. Atunci ce valoare are această nouă şansă dacă omul nu are posibilitatea să decidă ce face cu ea?

Acţiunea se rostogoleşte mai departe, spectaculos în anumite momente, însă fără nici un orizont. Iar autorul ştie asta şi aruncă pe masă ultima carte. Clasicul necesar, ingredientul care lipsea. Apare în scenă un personaj feminin care are exact chipul defunctei soţii a lui John Perry. Ca om care şi-a iubit soţia şi a trăit alături de ea trăit zeci de ani, el nu poate desigur rămâne insensibil. Se dovedeşte că Jane a fost într-adevăr creată din ADN-ul soţiei sale, dar după moartea ei, deci transferul de conştiinţă nu a avut loc. Femeia e de fapt o străină care nu-l cunoaşte.

Din nou deja-vu, însă cu un scop nobil. Ideea îi permite autotului să transfere întregul război în registrul unei etape necesare, un fel de purificare prin care eroul trebuie să treacă pentru accederea la o nouă viaţă normală. Acesta este de fapt a doua lui şansă. Posibilitatea unei vieţi noi, pe o altă planetă, trăită alături de aceeaşi persoană, recucerită, reiubită. Şansa nu se împlineşte încă, dar rămâne o promisiune care încheie povestea într-o notă pozitivă şi lasă, cum altfel, poarta deschisă pentru a doua carte din serie.

Şi totuşi transferul conştiinţei… Erau atâtea posibilităţi aici. În locul autorului eu aş rescrie totul începând din acel punct de intensitate maximă. Ar rezulta, poate, o carte mai bună, mai profundă, care ar păstra din cea veche doar personajul şi ideea. E şi acesta un fel de transfer de conştiinţă. Dar nu mai contează. Cărţile nu au niciodată a doua şansă.

„Două lucruri am făcut atunci când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Am trecut pe la mormântul soţiei mele. Apoi m-am înrolat”. Dacă titlul romanului lui John Scalzi ar putea sugera anumite sensuri metaforice, primul paragraf le risipeşte imediat. O pseudo-antiteză care rezumă perfect subiectul şi îl trage brusc pe cititor în mijlocul unui univers în care oameni obişnuiţi aflaţi la apusul vieţii pot primi o nouă şansă.

John Scalzi este un autor american, actualul preşedinte al organizaţiei Science Fiction and Fantasy Writers of America ai cărei membri selectează anual câştigătorii premiilor Nebula. Romanul Războiul bătrânilor, publicat în 2005 şi nominalizat la premiul Hugo, l-a făcut cunoscut în rândul cititorilor science-fiction de pretutindeni, iar succesul acestuia a dat naştere unei serii de cărţi nominalizate la premii importante. Un alt roman al său, Visul Androidului, publicat în 2006, se pare că va fi şi el continuat în curând. Activitatea publicistică a lui Scalzi nu se rezumă doar la domeniului science-fiction, el fiind autorul unor importante lucrări non-ficţiune şi deţinător al blogului Whatever pe care publică articole despre politică şi scris.

Începutul romanului Războiul bătrânilor oferă o privire oarecum surprinzătoare asupra bătrâneţii, privită cu seninătate şi detaşare din punctul de vedere al personajului John Perry, un om ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani. Stil direct, tonul calm şi infuziile bine dozate de ironie şi umor reuşesc să ofere o lectură plăcută, susţinută însă din plin de curiozitatea de a afla cum va ajunge un bătrân ramolit soldat în Forţa Colonială de Apărare.

Autorul ştie acest lucru şi schimbă repede ritmul. La câteva zile de la înrolare John Perry este îmbarcat pe o navă galactică împreună cu alţi o mie de recruţi, bărbaţi şi femei, toţi la fel de bătrâni. Călătoria îi poartă spre un îndepărtat sistem planetar, acolo unde vor începe pregătirea militară. Aflăm că civilizaţia umană s-a extins în întreaga galaxie şi că trebuie să concureaze cu alte rase inteligente pentru colonizarea planetelor locuibile.

Pe parcursul călătoriei autorul se străduieşte să accentueze avatarurile bătrâneţii, subliniind modificările ireversibile pe care corpul omenesc le suferă şi posibilele cauze medicale ale morţii la o vârstă înaintată. Era doar o pregătire a cititorului pentru a accepta ceea ce urmează, punctul culminant, schimbarea radicală din vieţile personajelor.

Ni se dezvăluie acum marele secret care rezolvă titlul romanului şi stabileşte cursul evenimentelor. Conştiinţa fiecărui bătrân este transferată într-un nou corp, realizat din propriul ADN recoltat cu ani în urmă. Rapid şi eficient. Oamenilor li se oferă a doua şansă la viaţă, într-un corp tânăr, mult îmbunătăţit tehnologic, dar cu toată experienţa de viaţă acumulată în 75 de ani.

Procesul este explicat într-un mod destul de simplist, iar autorul se fereşte să introducă orice fel de interogări interioare cu privire la conştiinţă şi la consecinţele transferul acesteia. Totuşi ideea de întinerire are în sine forţa necesară pentru a-l captiva pe cititor, iar pentru personajul principal momentul privirii vechiului corp, încă viu dar lipsit de activitate cerebrală, din afară este încărcat de emoţie. Fără îndoială cea mai bună scenă a romanului.

(va continua)

Dar pe nesimţite atmosfera devine apăsătoare în fiecare din cele trei lumi paralele. Ceva se întâmplă în Olimp. Dezvăluirea planului Afroditei de a o ucide pe rivala Atena folosindu-se de bietul muritor Hockenberry vine ca o pală de vânt rece, alungând calmul de până atunci. Parcă asta nu era în Iliada, îmi spun eu în timp ce lucrurile încep să se precipite.

Printr-o complicată demonstraţie de balistică spaţială cei doi roboţi iubitori de literatură ajung pe planeta Marte, acolo unde nava le este brusc atacată şi parţial distrusă de o entitate necunoscută înveşmântată în alb, într-un car zburător tras de cai. Seamănă a… zeu olimpian. Dar ce să caute pe Marte?

Între timp pe vecina planetă Terra câţiva oameni au prins brusc gustul explorării şi imediat apare şi călăuza potrivită în persoana unei vrăjitoare evreice.  Referinţele la locuri şi fapte din trecutul uitat se înmulţesc, iar spaţiile deschise nelocuite se dovedesc a fi periculoase din cauza prezenţei dinozaurilor, recreaţi genetic cândva în trecut.

Când însă Thomas Hockenberry ajunge în dormitorul frumoasei Elena şi chiar se culcă cu ea, înţeleg brusc jocul autorului. Simmons nu face economie de trucuri atunci când doreşte să-şi păstreze cititorii aproape şi cred că de acum nu a mai rămas niciunul nesedus. Chiar şi referinţele la Shakespeare sau Proust s-au împuţinat. Normal. Cine să mai stea să filosofeze în timp ce în jur se întâmplă atâtea lucruri neaşteptate?

Ritmul se accelerează, iar evenimentele încep să-mi biciuiască mintea în rafale. Pe Marte cei doi moraveci sunt salvaţi de nişte fiinţe mici şi verzi (puteau să fie altfel?) care în timpul liber par ocupate cu construirea obsesivă a unor monumente megalitice pentru stăpânul lor cu nume împrumutat din Furtuna lui Shakespeare. Mai departe, zeii din Olimp se dovedesc a fi de fapt nişte muritori mai avansaţi şi toate manifestările lor supranaturale nu sunt decât rezultatul unei tehnologii extrem de complexe, iar grupul de pământeni întâlneşte un personaj ciudat înarmat cu suliţă şi scut care se numeşte… Ulise.

Nu ştiu ce să mai cred. Toate teoriile pe care le-am încropit până acum din frânturi de informaţii şi bucăţi de cultură generală încep să se clatine ameninţător. Thomas Hockenberry, măruntul funcţionar, se răzvrăteşte împotriva zeilor şi pune la cale modificarea cursului războiului troian, eloii exploratori păşesc pe fundul oceanului printr-un culoar biblic între doi pereţi de apă, iar servitorii lor robotizaţi sunt cuprinşi de fervoarea jihadului, antisemitismul transformându-i deodată în personaje negative. Mai mult, bazinul Mediteranei se dovedeşte a fi golit de apă, iar construcţiile legendare ale Atlantidei aşteaptă să-şi dezvăluie secretele tehnologice.

Mă cuprinde ameţeala. Încerc să găsesc un punct de sprijin, o certitudine, ceva, dar e deja prea târziu. Sunt în mijlocul unei tornade literare, iar ideile, atâtea câte mi-au mai rămas, sunt smulse şi ridicate în aer, laolaltă cu personajele romanului.

Moravecii sunt purtaţi într-un balon pe vârful muntelui Olimp, cel de pe Marte, iar destinul lor se intersectează în sfârşit cu al observatorului Hockenberry. Înţeleg cu greu că de fapt întreaga epopee antică, varianta science-fiction, a fost transferată pe planeta roşie, teraformată. De ce? Cum? Nimeni nu-mi dă vre-un răspuns.

Între timp şi exploratorii de pe Pământ sunt ridicaţi de la pământ, iar un arc de energie atlantian îi poartă către enigmaticele inele artificiale care se rotesc în jurul planetei. Întâlnesc acolo o entitate virtuală numită Prospero – De ce mă mir? Prospero e magicianul din Furtuna lui Shakespeare! – şi sunt călăuziţi spre destinul lor, unul periculos pentru că prin preajmă dă târcoale Caliban, personaj din aceeaşi piesă, transformat de autor într-un monstru sângeros care ucide în timp ce-şi recită rolul.

Nu ştiu ce părere ar avea despre asta marele dramaturg englez, dar eu am obosit. Nu mai contează nimic, nici faptul că Ahile si Hector se aliază împotriva protectorilor lor şi reuşesc să rănească pe câţiva din ei, nici că olimpienii pot fi “reparaţi” cu ajutorul unor cuve speciale care îmi aduc aminte de Matrix, nici că cei doi moraveci reuşesc să creeze un canal energetic prin care armate de roboţi jupiterieni se teleportează pe de acum aglomerata planetă Marte, gata să le dea aheilor şi troienilor o mână de ajutor în războiul contra zeilor.

Mai durează mult? Toate gândurile mi s-au dezintegrat de mult şi nici cuvele zeilor nu ar mai putea să-mi reconstruiască logica pierdută. Nu mai vreau decât să se termine odată. Am trecut de mult de o mie de pagini.

Într-un final se face linişte. Personajele principale sunt mai mult sau mai puţin întregi, iar o parte din confuzii sau risipit. Furtuna e acum departe şi se îndreaptă spre următorul roman din ciclu, Olimp, cu promisiunea unui război încă şi mai grozav, războiul din urmă al zeilor cu toţi ceilalţi. Nu. Nu-mi mai trebuie. Simt că nu aş mai putea rezista unei noi desfăşurări a stihiilor literare simmonsiene.

Ce a mai rămas? O imagine puternică a Troiei şi a celor care au luptat la porţile ei. Aheii şi troienii lui Simmons adaugă ceva în plus personajelor din Iliada şi pot destul de uşor să suprapun chipurile descrise de el peste ceea ce ştiam deja. E ca şi cum aş privi o nouă variantă cinematografică hollywoodiană a războiului antic, nu neapărat veridică însă concretă şi vie. Nu e chiar puţin.

Pe de altă parte zeii nu sunt deloc convingători. Autorul a insistat atât de mult să explice supranaturalul până în cele mai mici detalii, injectându-l permanent cu nanotehnologie şi fizică cuantică, termeni repetaţi aproape obsesiv, încât tehnologia aproape că a devenit un personaj în sine. Despuiaţi de simboluri, zeii sunt reduşi la rangul de clică cu motivaţii ascunse undeva în norii care înconjoară Olimpul aiuritor de pe Marte. Nişte caricaturi holografice pe post de personaje negative.

Despre pământeni şi moraveci nu am nimic de spus pentru că practic nu a rămas nimic. Personaje şterse ale unei epopei multiplanetare mult prea mari pentru ei, vor fi avut poate şansa lor de a deveni cu adevărat eroi în următoarea carte.

Ilion. Un roman grandios, tehnologic, obositor. Iubitorii de acţiune îl vor găsi probabil incitant, se vor delecta cu cele trei naraţiuni complexe şi alerte, vor tremura în momentele de suspans, vor gusta semi-finalul fericit şi se vor grăbi să caute continuarea în romanul Olimp, probabil o nouă demonstraţie de nanoimaginaţie cuantică.

Eu însă trebuie să pun lucrurile înapoi la locul lor şi mă grăbesc să recitesc piesa de teatru pe care am amintit-o de atâtea ori. După uraganul tehnologic suportat cu greu Furtuna lui Shakespeare îmi pare acum doar o unduire a apei în paharul din care sorb în timp ce mă plimb agale pe insula lui Prospero, ascultându-i cuvintele înţelepte: „viaţa noastră e din plămada viselor făcută…”

Furtuna, de William Shakespeare. Una din cele mai cunoscute piese ale marelui dramaturg. Satiră politică şi idilă romantică. O poveste despre oameni şi spirite, despre magie şi putere, bine şi rău. Ce legătură ar putea avea ea cu romanul ştiinţifico-fantastic al lui Dan Simmons? Ei bine legătura există. Scriitorul american nu se sfieşte să se inspire din literatura clasică atunci când îşi elaborează cărţile, iar Ilion confirmă regula.

Dar mai întâi despre autor. Dan Simmons este cunoscut mai ales pentru seria de cărţi Hyperion Cantos pentru care a primit premiul Hugo în anul 1990. De-a lungul carierei a adunat numeroase alte premii şi nominalizări, ciclul Ilion/Olimp aducându-i şi el un premiu important, Locus, în 2004. Opera sa cuprinde genuri diverse, de la science-fiction la fantasy, horror sau chiar romane poliţiste, iar câteva din cărţile sale sunt în curs de ecranizare.

La prima privire Ilion pare imens. Cele aproape 1100 de pagini ale ediţiei editurii Nemira ar putea intimida pe orice cititor care îşi preţuieşte timpul. Însă referinţele îşi fac datoria („scriitură desăvârşită”, „decoruri grandioase”, „aventură extraordinară”, „capodoperă de ficţiune speculativă”) şi promit o lectură mai mult decât interesantă.

Ilion. Să aibă vre-o legătură cu faimosul poem epic al lui Homer? Primele pagini nu lasă nici o urmă de îndoială pentru că mă poartă direct în miezul miticului război al antichităţii aşa cum îl ştiam, cu Ahile şi Hector, Paris şi Elena, cu ahei, troieni şi puternicii zei ai Olimpului.

Grea întreprindere. Ar putea vreodată o repovestire modernă, oricât de meşteşugit scrisă, să atingă măreţia capodoperei antice? Simmons nu pare intimidat şi recurge din plin la vastele resurse ale science-fictionului pentru a da formă unei imaginaţii fără limite. Apelează din start la un prim truc şi anume priveşte războiul prin ochii lui Thomas Hockenberry, profesor din secolul 20 şi specialist în Iliada, reînviat de zei într-un viitor îndepărtat pentru a-i ajuta să observe desfăşurarea ostilităţilor şi concordanţa cu epopeea lui Homer.

Viitor? Cum viitor? Războiul troian a avut loc, dacă a avut loc, acum foarte mult timp. În sfârşit, e science-fiction. Şi oricum trucul funcţionează de minune pentru că reuşeşte să coboare faimoşii eroi antici la nivelul cititorului, ba chiar mai jos, Hockenberry având asupra lor puteri supranaturale date chiar de zei. Poate fi invizibil, se poate teleporta în diferite locuri, se poate metamorfoza în oricare dintre personaje şi, în plus, ştie dinainte tot ce urmează să li se întâmple. Foarte convenabil.

Textul abundă de informaţii colaterale despre succesiunea de evenimente ce compun Iliada şi poartă permanent cu el promisiunea de a dezvălui întâmplări neştiute din corturile aheilor, din încăperile Troiei sau chiar din înaltul Olimpului. Evenimentul istoric aşa cum s-ar fi petrecut el „în realitate”, fără retorica şi înfloriturile bardului orb.

Ambiţia lui Dan Simmons este însă mult mai mare, iar repovestirea istorico-jurnalistică a operei antice e doar unul din cele trei planuri ale romanului. Curând mă trezesc purtat în alte două lumi, fiecare din ele cu propriile personaje şi drame, ambele însă încercând să-mi capteze imaginaţia şi să-mi zgândăre curiozitatea la concurenţă cu zeii Olimpului.

Unul din aceste planuri propune imaginea idilic-apocaliptică a Pământului peste câteva mii de ani, atunci când urmaşii noştri, transformaţi într-un fel de eloi analfabeţi, vor fi încremenit într-un dolce far niente perpetuu, întreţinut de o tehnologie avansată pe care nu mai sunt capabili să o înţeleagă. Un clişeu desigur, însă nu fără o doză de tristeţe dată de imaginea grupurilor de oameni care se teleportează („faxează” este termenul folosit de autor) de la un portal la altul, dintr-un oraş în altul, în căutarea distracţiei.

Începutul acestui nou fir epic se hrăneşte mai mult din nedumeririle cititorului în legătură cu mecanismele lumii propuse de Simmons. Ocupat cu detaliile tehnice ale civilizaţiei lăsate moştenire pământenilor la cheie de nişte fiinţe necunoscute numite post-oameni, autorul nu se sinchiseşte să explice resorturile care i-au permis să funcţioneze mii de ani neschimbată. Un echilibru perfect menţinut doar de conştiinciozitatea dusă la extrem a servitorilor roboţi şi de credinţa oarbă a oamenilor în nemurirea care va fi acordată automat fiecăruia la sfârşitul unei vieţi perfecte de exact 100 de ani.

De altfel o mulţime de întrebări nu-şi găsesc pentru moment răspuns. Sunt însă abia la început şi, în absenţa unui conflict evident, nu-mi rămâne decât să păşesc alături de personajele principale prin grădinile unui palat, să fiu martor la înfiriparea unei idile şi să aştept răbdător indicii mai consistente care să lămurească legătura cu marele război troian din cealaltă lume.

Al treilea plan mă poartă mult mai departe, către sateliţii lui Jupiter, acolo unde o societate avansată de roboţi umanoizi numiţi moraveci îşi pune probleme în legătură cu soarta sistemului solar din cauza unor activităţi energetice periculoase observate în jurul planetei Marte. O premisă destul de interesantă altoită pe imaginea unei lumi originale, aceea a satelitului jupiterian Europa cu adâncurile sale negre şi lichide, populate de fiinţe ciudate. O nouă desfăşurare de imaginaţie care însă rămâne în planul doi imediat ce doi roboţi prieteni încep să discute despre… Shakespeare şi Proust.

Scriitorul american ţine cu tot dinadinsul să-şi expună comentariile la Sonetul CXVI sau la O iubire a lui Swan prin gândurile şi vocile, sau mai bine zis emisiile radio, ale celor două maşinării iubitoare de literatură veche, iar ideea chiar funcţionează până la un punct pentru că explică originea pământeană a moravecilor şi le dă o anumită consistenţă, accentuând latura umanoidă. În acelaşi timp însă trimiterile literare propuse solicită cunoaştere celebrelor opere sau măcar câteva pauze de meditaţie, ceea ce le transformă practic în paranteze agasante ale unei naraţiuni alerte care debutează cu o urmărire palpitantă şi se îndreaptă imediat spre o călătorie interplanetară plină de neprevăzut.

Însă Dan Simmons ştie să povestească şi încet-încet mă convinge să mă las purtat în salturi de la o poveste la alta, surprins şi uneori impresionat de grandoarea scenelor, de neprevăzutul care nu încetează să modifice traiectoriile personajelor şi de suspansul din finalul fiecărui capitol. O lectură agreabilă care poate îmi va dezvălui până la urmă improbabila legătură între planuri.

(va continua)

Tron e unul din aceste filme. Mi-a trecut prin faţa ochilor în câteva minute şi a lăsat doar imagini transparente şi cercuri luminoase. Plus o idee veche pe care a împrumutat-o din alte filme celebre şi o va da cu siguranţă mai departe, aceea că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat maşinile vor dori să ia în stăpânire lumea noastră.

Unii ar spune că suntem mai aproape decât credem. Computerele au atins capacităţi impresionante, maşinile şi telefoanele sunt din ce în ce mai inteligente şi aproape că nu mai există aparat fără un mic creier electronic. Recent supercomputerul IBM Watson a dovedit că poate concura cu mintea umană chiar şi în înţelegerea lucrurilor obişnuite. Ce urmează?

De câte ori mă gândesc la asta îmi aduc aminte că literatura şi filmele ne mai oferă o variantă de viitor. Aceea în care nu maşinile vor înlocui pe oameni ci oamenii se vor transforma, mai mult sau mai puţin, în maşini pentru a dobândi puteri deosebite sau a trăi mai mult. O imagine la fel de terifiantă dar la fel de posibilă, generatoare şi ea de temeri, coşmaruri şi scenarii apocaliptice.

Care variantă e mai probabilă? Care atitudine faţă de lume o să primeze? Vrem să ne exercităm puterea asupra ei până la capăt sau să atingem nivelul răsfăţului suprem, când totul în jur ar exista doar pentru satisfacerea dorinţelor noastre. Vrem să ştim cu adevărat totul sau doar să avem cunoaşterea la îndemână, în caz că avem nevoie de ea? Vrem să putem face orice sau să nu mai fim nevoiţi să facem nimic?

Poate că era maşinilor autonome e aproape şi există teama că ele vor scăpa de sub control. De sub controlul cui? Ce vom fi noi în acel moment? Cantonarea în şabloane standard, în tipare de viaţă perfectă, nu a început deja să ne transforme în maşini? Să faci aceleaşi lucruri în fiecare zi, anticipat, programat, repetat… Apoi să priveşti în urmă şi să te miri că viaţa a trecut atât de repede. Ca şi cum cineva ar fi apăsat “fast-forward”.

Nu despărţirea de un om e problema. Poate fi el cel mai mare erou, după o generaţie sau două aura îi dispare. Rămâne doar imaginea de dictator, o imagine din ce în ce mai ştearsă oricât de multe afişe ar încerca să o susţină.

Problema e în altă parte. Adevărata ruptură e între oameni, între cei care vor schimbarea şi cei care nu, între cei care au curaj şi cei cărora le e frică, între copii care vor alt viitor şi părinţi care nu înţeleg alt viitor. Indiferent de rezultat, o revoluţie lasă în urmă conflicte, uri, regrete.

Îmi amintesc perfect certurile cu părinţii de după revoluţie. Eram supărat pe incapacitatea lor de a înţelege ce urma să vină, pe siguranţa cu care îmi spuneau că ei ştiu cum e mai bine, pe încăpăţânarea cu care apărau ordinea trecută deşi erau împotriva celor care o întreţinuseră.

Acum înţeleg. Ei nu mai puteau să se schimbe. După o anumită vârstă lucrurile se văd altfel. Siguranţa şi stabilitatea devin esenţiale, iar avântul, curiozitatea, energia sunt înlocuite încet-încet de comoditate, obişnuinţă, tabieturi. Pentru ei era deja prea târziu. Ştiu asta şi nu pot să nu fiu trist, chiar după atâta timp. Aş fi vrut să înţeleagă şi ei, aş fi vrut să vadă şi ei viaţa aşa cum o văd eu acum, la vârsta lor…

Îmi dau foarte bine seama că sunt tentat mereu să-i privesc de sus. Să-mi imaginez lumea lor ca pe o cutie închisă, iar pe mine în afara ei. Poate că nu e bine. Dacă şi eu sunt la rândul meu închis într-o cutie? Puţin mai mare, dar tot o cutie. Ar fi trist. Probabil însă că nu o să ştiu niciodată. Deocamdată lumea încă îmi pare infinită.

Desigur există explicaţii pentru acest asalt al fostelor personaje negative, devenite acum eroi principali. S-ar putea vorbi despre mituri şi legende, folclor, spirite şi demoni. Despre porfiria – boala vampirispmului şi cazuri celebre în istorie. Despre ritualuri, sicrie, crucifix, apă sfinţită sau usturoi. Evident că o subcultură atât de elaborată nu putea să nu aibă propriile filme şi cărţi.

Înţeleg foarte bine că vampirii sunt la modă acum. Au început ca eroi negativi absoluţi, apoi au început să aibă îndoieli, remuşcări. Li s-au luat interviuri, li s-au găsit origini, motivaţii, scuze. A mai fost doar un pas până la distribuirea lor în rolurile principale. Răii de ieri a devenit buni, vampirii au devenit feţi-frumoşi, filmele de groază s-au transformat în filme de dragoste.

Dar nu asta e problema mea. Eu mă întreb doar de ce nu vreau să citesc nici măcar una din cărţile astea.

Primul motiv: probabil am depăşit vârsta. Da, vampirul pare să aibă toate caracteristicile eroului perfect pentru adolescenţi: înfăţişare omenească, origine nobilă, puteri supranaturale, imortalitate. În plus mai e ceva care cred că facilitează identificarea cu un asemenea personaj: e foarte simplu să devii unul. Nu e nevoie de iniţiere, de ritualuri, de teste. E destul să te laşi muşcat. Doare puţin la început, dar merită.

Al doilea motiv: asociez inevitabil vampirii cu filemele de groază, iar eu am o mare problemă cu ele. Nu mi-au plăcut niciodată. Şi ştiu de ce. Pentru că mă speriam la toate scenele mai tari, deşi bănuiam ce urma să se întâmple. Cumva sunetul şi cadrele strânse reuşeau de fiecare dată să mă păcălească. Uram filmele de groază pentru asta şi le ocolesc şi acum.

Al treilea motiv: am o problemă de principiu cu vampirii buni. Eşti vampir, deci poţi face rău în mod natural fără să fi judecat pentru asta. Bunătatea e facultativă, nimeni nu se aşteaptă să fi de fapt bun. Ai întodeauna o scuză şi nici o responsabilitate. Sună atât de tentant încât cred că citirea unei asemenea cărţi depăşeşte simpla curiozitate. E aici o subtilă atracţie către rău care nu-mi place.

Sigur că aş putea găsi şi o parte bună în această invazie de vampiri. Poate fi un fel de exorcizare, de alungare a fricii din noi, acea frică care ne împiedică să dăm piept cu proprii demoni. Însă pentru asta există şi alte soluţii.

Una peste alta, deocamdată pe mine vampirii mă lasă rece… Ăăă, asta nu a sunat prea bine.