Despre lucrurile importante

(Cronică la romanul „Războiul bătrânilor” de John Scalzi)

„Două lucruri am făcut atunci când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Am trecut pe la mormântul soţiei mele. Apoi m-am înrolat”. Dacă titlul romanului lui John Scalzi ar putea sugera anumite sensuri metaforice, primul paragraf le risipeşte imediat. O pseudo-antiteză care rezumă perfect subiectul şi îl trage brusc pe cititor în mijlocul unui univers în care oameni obişnuiţi aflaţi la apusul vieţii pot primi o nouă şansă.

John Scalzi este un autor american, actualul preşedinte al organizaţiei Science Fiction and Fantasy Writers of America ai cărei membri selectează anual câştigătorii premiilor Nebula. Romanul Războiul bătrânilor, publicat în 2005 şi nominalizat la premiul Hugo, l-a făcut cunoscut în rândul cititorilor science-fiction de pretutindeni, iar succesul acestuia a dat naştere unei serii de cărţi nominalizate la premii importante. Un alt roman al său, Visul Androidului, publicat în 2006, se pare că va fi şi el continuat în curând. Activitatea publicistică a lui Scalzi nu se rezumă doar la domeniului science-fiction, el fiind autorul unor importante lucrări non-ficţiune şi deţinător al blogului Whatever pe care publică articole despre politică şi scris.

Începutul romanului Războiul bătrânilor oferă o privire oarecum surprinzătoare asupra bătrâneţii, privită cu seninătate şi detaşare din punctul de vedere al personajului John Perry, un om ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani. Stil direct, tonul calm şi infuziile bine dozate de ironie şi umor reuşesc să ofere o lectură plăcută, susţinută însă din plin de curiozitatea de a afla cum va ajunge un bătrân ramolit soldat în Forţa Colonială de Apărare.

Autorul ştie acest lucru şi schimbă repede ritmul. La câteva zile de la înrolare John Perry este îmbarcat pe o navă galactică împreună cu alţi o mie de recruţi, bărbaţi şi femei, toţi la fel de bătrâni. Călătoria îi poartă spre un îndepărtat sistem planetar, acolo unde vor începe pregătirea militară. Aflăm că civilizaţia umană s-a extins în întreaga galaxie şi că trebuie să concureaze cu alte rase inteligente pentru colonizarea planetelor locuibile.

Pe parcursul călătoriei autorul se străduieşte să accentueze avatarurile bătrâneţii, subliniind modificările ireversibile pe care corpul omenesc le suferă şi posibilele cauze medicale ale morţii la o vârstă înaintată. Era doar o pregătire a cititorului pentru a accepta ceea ce urmează, punctul culminant, schimbarea radicală din vieţile personajelor.

Ni se dezvăluie acum marele secret care rezolvă titlul romanului şi stabileşte cursul evenimentelor. Conştiinţa fiecărui bătrân este transferată într-un nou corp, realizat din propriul ADN recoltat cu ani în urmă. Rapid şi eficient. Oamenilor li se oferă a doua şansă la viaţă, într-un corp tânăr, mult îmbunătăţit tehnologic, dar cu toată experienţa de viaţă acumulată în 75 de ani.

Procesul este explicat într-un mod destul de simplist, iar autorul se fereşte să introducă orice fel de interogări interioare cu privire la conştiinţă şi la consecinţele transferul acesteia. Totuşi ideea de întinerire are în sine forţa necesară pentru a-l captiva pe cititor, iar pentru personajul principal momentul privirii vechiului corp, încă viu dar lipsit de activitate cerebrală, din afară este încărcat de emoţie. Fără îndoială cea mai bună scenă a romanului.

(va continua)