Despre lucrurile importante

(continuare)

Şi apoi? Apoi totul se termină.

Nu, nu cartea. Ea continuă. Sunt abia la un sfert. Însă de aici încolo alunecă inevitabil spre deja-vu. Antrenamentul recruţilor urmează tiparul tragicomic al scenelor de gen, apoi romanul devine la propriu o cronică de război. Nu-i lipsşte nimic: scopurile nobile, strategiile de luptă îndrăzneţe, bătăliile dure, camaraderia, ororile, pierderea celor apropiaţi. Un colaj de imagini, întâmplări şi personaje adunate parcă din zeci de cărţi sau filme SF.

Mă gândesc din nou la momentul culminant al transferului de conştiinţă. Există în el o dimensiune metafizică pe care John Scalzi s-a ferit cu bună ştiinţă să o exploreze. Ar fi avut probabil consecinţe nebănuite asupra personajelor, prezentate ca cetăţeni obişnuiţi ai unei societăţi tipic americane, oameni care nu se sfiesc să arunce citate din Biblie atunci când dialogul permite. Ideea primirii unui nou corp, posibilă şi uşor de realizat, deci repetabilă, transcende fericirea temporară a revenirii la tinereţe. Ea trimite inevitabil la nemurire.

Între timp acţiunea continuă. Alte rase inteligente, alte lupte, alte posibilităţi pentru John Perry să se remarce şi să promoveze în ierarhie. Din păcate textul sună prea oficial pe alocuri şi musteşte de spirit jurnalistic, inclusiv cu morala aferentă. Acest lucru nu face decât să uniformizeze personajele şi să-l îndepărteze de cititor pe eroul principal în pofida faptului că privim totul din punctul lui de vedere. Efectul este parţial contrabalansat prin introducerea unor dialoguri lungi, în care autorul încearcă, fără prea mult succes, să contureze caractere.

Problema e cu atât mai serioasă cu cât, deşi sunt descrise o mulţime de întâmplări, nici povestea nu prea mai are darul să mă capteze. Nimic nou, nimic cu adevărat original deşi străbatem galaxia în lung şi în lat. Eram pregătit să descopăr civilizaţii pe care nu mi le-aş fi putut imagina, să întâlnesc organisme stranii, să înţeleg (sau să nu înţeleg) culturi neobişnuite. Însă creaturile extraterestre se încadrează prea mult în tiparele genului, aproape că-mi par cunoscute. În fapt totul este subordonat dezvoltării unei acţiuni alerte care urmăreşte permanent linia frontului. Poate într-un fel e corect. Pentru soldaţii din Forţa Colonială de Apărare cultura extratereştrilor contează prea puţin atât timp cât aceştia sunt de cealaltă parte a armei.

Dacă rasele extraterestre sunt prezentate schematic, nici oamenii nu primesc prea multă atenţie. Practic ameninţarea permanentă a extincţiei reduce civilizaţia umană la esenţă. Detaliile nu mai contează, primează diferenţele între oameni şi extratereştrii, stările primare, instinctele. Însă chiar şi aici lipseşte acea tensiune care să le dea consistenţa unor personaje reale. Lenta lor transformarea din recruţi în brute care ucid tot ce le iese în cale pentru a supravieţui este mai mult spusă, nu arătată. Pentru autor ea este consecinţa firească a efectului oricărui război asupra oricărui om, fără deosebiri, fără nuanţe.

Mă gândesc din nou la momentul de ruptură, la transferul conştiinţei în alt corp. Care e scopul acestei noi vieţi pe care John Perry o primeşte? Doar idealul, măreţ desigur, al apărării omenirii? Ni se spune că soldaţii sunt obligaţi să petreacă 10 ani în armată, adică într-un mediu în care trebuie doar să execute ordinele, iar statistica spune că majoritatea vor muri în luptă. Atunci ce valoare are această nouă şansă dacă omul nu are posibilitatea să decidă ce face cu ea?

Acţiunea se rostogoleşte mai departe, spectaculos în anumite momente, însă fără nici un orizont. Iar autorul ştie asta şi aruncă pe masă ultima carte. Clasicul necesar, ingredientul care lipsea. Apare în scenă un personaj feminin care are exact chipul defunctei soţii a lui John Perry. Ca om care şi-a iubit soţia şi a trăit alături de ea trăit zeci de ani, el nu poate desigur rămâne insensibil. Se dovedeşte că Jane a fost într-adevăr creată din ADN-ul soţiei sale, dar după moartea ei, deci transferul de conştiinţă nu a avut loc. Femeia e de fapt o străină care nu-l cunoaşte.

Din nou deja-vu, însă cu un scop nobil. Ideea îi permite autotului să transfere întregul război în registrul unei etape necesare, un fel de purificare prin care eroul trebuie să treacă pentru accederea la o nouă viaţă normală. Acesta este de fapt a doua lui şansă. Posibilitatea unei vieţi noi, pe o altă planetă, trăită alături de aceeaşi persoană, recucerită, reiubită. Şansa nu se împlineşte încă, dar rămâne o promisiune care încheie povestea într-o notă pozitivă şi lasă, cum altfel, poarta deschisă pentru a doua carte din serie.

Şi totuşi transferul conştiinţei… Erau atâtea posibilităţi aici. În locul autorului eu aş rescrie totul începând din acel punct de intensitate maximă. Ar rezulta, poate, o carte mai bună, mai profundă, care ar păstra din cea veche doar personajul şi ideea. E şi acesta un fel de transfer de conştiinţă. Dar nu mai contează. Cărţile nu au niciodată a doua şansă.