Despre lucrurile importante

Articolul lui Andrei Pleşu „Sexagenar în România“ din Adevărul îmi creează o stare de tristeţe. El îmi aduce aminte de câteva momente în care încercările unor intelectuali importanţi (Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau alţii) de a se implica în treburile cetăţii s-au lovit de zidul de ură, impostură, şi zeflemea în spatele căruia mulţi dintre noi ne adăpostim de atacurile inteligenţei. Dacă e ceva de care pot să îi acuz pe aceşti intelectuali e doar o oarecare doză de naivitate.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi cei care te înjură ştiu cine eşti sau au citit vreodată ce ai scris. Uneori, dincolo de orice argument, e o diferenţă mult prea mare între calitatea unui discurs şi cea a comentariilor pentru ca ele să conteze. Pentru mulţi simplul fapt că sunt alfabetizaţi e o realizare atât de mare încât ei cred că asta îi pune pe acelaşi nivel cu oricine scrie un articol sau carte. A contabiliza cantitatea de înjurături e din acest motiv o enormă pierdere de timp.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi intelectualii de duzină care te critică înţeleg ceea ce scrii. Atunci când criticile ating doar idei marginale sau nu fac decât să-ţi conteste autoritatea înseamnă că acele persoane nu au nici capacitatea, nici curajul de a aduce argumente serioase şi a susţine un dialog. De fapt nici nu vor. Ei îşi cunosc foarte bine limitele şi nu pretind un statut intelectual asemănător, ci doar râvnesc la funcţiile aducătoare de prestigiu şi banii care ar putea curge din ele. Aproape că putem să-i iertăm pentru asta.

Trebuie să fii naiv să crezi că îţi poţi ataşa numele de cel al unui politician fără a fi atins de toate murdăriile care se aruncă asupra sa. Politicianul e lavabil, intelectualul nu. El şi scrisul lui rămân pătaţi pentru foarte mult timp, indiferent de succesul discursului. Nu cred că intelectualul de calibru are vreo responsabilitate politică, de aceea intervenţiile sale, dacă există, ar trebui mai curând să dea strălucire unei doctrine decât să construiască piedestaluri pentru persoane. Nu cred că avem politicieni care să merite fi băgaţi în seamă atât de mult.

Trebuie să fii naiv să crezi că poţi ocupa o funcţie publică în domeniul culturii fără să trebuiască să dai seama de cantitatea de cultură pe care o produci sau o girezi. Uneori criteriile de evaluare sunt atât de idioate încât în lumina lor e uşor să pari un infractor, mai ales când mulţi din jurul tău chiar sunt. Cred sincer că instituţiile de cultură sunt pentru intelectualii din eşalonul doi, cei care pot în principiu să recunoască valoarea dar nu sunt în stare să o creeze. Uneori ei pot fi foarte buni administratori de idei.

De ce mă interesează pe mine? Pentru că am convingerea că ceea ce spun sau scriu aceşti oameni e în esenţă bun. Şi probabil sunt la rândul meu naiv să cred că în oceanul de mediocritate care ne înconjoară ei chiar contează.