Despre lucrurile importante

Meciul de la Constanţa a demonstrat din nou că, în momentele importante ale istoriei, nu suntem în stare să ne ridicăm la înălţimea aştepărilor. Ceea ce trebuia să fie un moment de triumf al spiritului românesc autentic s-a transformat într-o catastrofă care ne-a costat calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal.

Zeci de mii de suporteri ai echipei naţionale s-au adunat pe stadionul din Constanţa, cel care ne-a adus atâtea succese, aşteptând să vadă din nou cum norocul echipei naţionale pune osul la treabă şi luptă cu dăruire pentru gloria generaţiei actuale de fotbalişti. Şi când toată lumea credea că nimic nu ne poate sta în cale, s-a întâmplat nenorocirea: norocul nu a mai fost de găsit pe terenul de la malul mării.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Ce a făcut administraţia stadionului, Primăria şi Consiliul Judeţean? Să ai pe gazonul tău un ditamai norocul, care a uimit milioane de spectatori şi telespectatori, care a a enervat zeci de fotbalişti străini, despre care s-au scris nenumărate articole în presa din ţară şi din străinătate, şi să nu fi capabil să ai grijă de el? Cum a putut să dispară de sub nasul autorităţilor, atunci când era mai mare nevoie de ajutorul lui? Şi chiar în prezenţa şefului statului. E posibil aşa ceva?

Într-o ţară lipsită de resurse naturale de hărnicie şi profesionalism, gestionarea norocului a fost întotdeauna capitală pentru destinul poporului român. Iar noi ce facem? Lăsăm norocul să ne scape printre degete? Este clar că autorităţile constănţene, corupte şi incompetente, au tratat situaţia cu superficialitate, neluând măsurile care se impuneau. Ca urmare norocul a fost în mod sigur răpit sau vândut şi acum, în loc să servească interesului naţional, e probabil folosit de cine ştie ce inşi dubioşi care se distrează prin cazinouri, pun bilete la loterie, sau se uită sub capacele de bere.

Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, autorităţile nu au fost în stare nici să conceapă un plan B. Nu s-a mlăştinit terenul, nu s-au făcut muşuroaie în locurile strategice, nu s-a reuşit nici măcar crearea unei pante spre stânga în aşa fel încât mingile să curgă către Mutu. Măcar dacă s-ar fi ştiut din timp, se mai puteau lua unele măsuri, de exemplu să se semnalizeze corespunzător poarta adversă.

Este păcat de aceşti fotbalişti minunaţi, care vin de departe pentru echipa naţională doar din plăcere, care se sacrifică pe teren jucând pe posturi cu care nu sunt obişnuiţi, care fac eforturi extraordinare pentru a înţelege detaliile unei tactici pe care nici un jurnalist sportiv n-ar putea să o desluşească. Este păcat de munca depusă zi de zi de antrenorul Piţurcă, prieten apropiat al norocului încă de acum douazeci de ani când a fost lovit în ceafă de degajarea unui portar stresat.

Simt că nu mai pot să accept această situaţie. Români, trebuie să facem ceva! Acum, în ultimul ceas, e nevoie de un efort comun, de cooperare susţinută între autorităţile locale, centrale şi federaţie, cu sprijinul poliţiei, jandarmeriei şi serviciilor secrete, pentru a se da de urma norocului şi a-l readuce la echipa naţională până la meciul cu Austria. Dacă tot am pierdut războiul calificării, măcar să salvăm scaunele care se mai pot salva.