Despre lucrurile importante

Mi-am ocupat locul în sală încă din 22 decembrie 89, când toţi românii cu televizor au primit invitaţie gratuită la spectacol. Nu ştiam ce voi vedea, dar am fost încântat când piesa de teatru la care asistam a început cu o execuţie. Devenisem deodată, laolaltă cu toţi ceilalţi, fan înfocat.

Au fost multe acte, nenumărate personaje şi răsturnări de situaţie, victorii şi înfrângeri. Ion Revoluţionarul transformat în Ion cel Rău, democraţii, minerii, bufonul, Emil cel Bun, iar minerii, Adrian X Case, Traian cel Viteaz, Răzgândeanul, Prostănacul. Am privit totul cu nesaţ, am aplaudat şi am fluierat, am suferit şi m-am bucurat împreună cu favoriţii mei.

Acum însă încep să nu mai înţeleg ce se întâmplă. Actorii se schimbă între ei, personajele încep să se comporte identic, cel bun devine rău şi invers. Ştiam că replicile sunt suflate din umbră şi că actorii poartă măşti, dar nu m-am aşteptat ca regele să joace rolul bufonului, iar omuleţul care duce tava să devină dintr-o dată prim-şambelan. Mi-e din ce în ce mai greu să mă adaptez.

Privesc din vechiul meu loc scena aglomerată. Personajele, din ce în ce mai mici, au început să-şi piardă, odată cu statura, din anvergură şi prestanţă, iar decorul improvizat îşi dezvăluie încet-încet imperfecţiunile. Vocile actorilor încep să se estompeze, scena e tot mai departe. În întunericul sălii privesc în jur, la mulţimea de spectatori. Parcă nu mai sunt atât de mulţi cum ştiam eu. Ceilalţi când au plecat?

Nu mai aud nimic, doar propriile gânduri. Mă ridic şi părăsesc sala în tăcere, fără să privesc în urmă. Zgomotul străzii mă izbeşte în urechi, însă nu mă deranjează. Nici unul dintre cei care trec pe lângă mine nu mă priveşte surâzător, nici unul nu pretinde că mă cunoaşte, că ştie ce e mai bine pentru mine, că are nevoie doar de încrederea mea pentru a schimba lucrurile. Poate că Cetăţeanul din mine s-a supărat puţin, dar Eu mă simt mult mai bine.