Despre lucrurile importante

Mă întreb adesea cât de reală este descrierea pe care o avem despre lume. Întrebarea e legitimă pentru că, deşi imensa acumulare de cunoaştere la care avem acces face ca lumea să pară mică, ea continuă să fie mult mai mare decât putem percepe la un moment dat. Şi atunci e normal ca descrierea ei să conţină extrem de multă informaţie şi foarte puţine obiecte.

Privesc la un obiect concret. Cât înseamnă conştientizare a prezenţei lui şi cât e rezultatul imaginaţiei mele suprapusă peste imaginea lui memorată în timpul scurt în care l-am băgat în seamă? Nu mă refer la simpla “recunoaştere” a obiectului, ci la acel proces complex prin care, renunţând să-i acordăm prea multă atenţie, preferăm să ne imaginăm că acel obiect anume din faţa noastră are toate atributele pe care le ştim deja ale tiparului din mintea noastră. Obiectul din faţă devine doar o schiţă, un contur pe care îl umplem cu culoarea potrivită.

E intersant cum imaginaţia, această uimitoare capacitate de a inventa concepte şi reprezentări noi, poate fi luată la un moment dat drept metodă de cunoaştere. În loc să rămână un joc al explorării posibilităţilor creative, o modalitate de a căuta reprezentări exterioare ale indefinitului, imaginaţia devine o soluţie comodă de renunţare la cercetarea noului în favoarea unei certitudini gata pregătire, care uneori nu are altă bază decât imaginaţia altuia, transmisă sau înţeleasă ca şi informaţie.

Cum putem reveni la real? E destul de dificil. Se spune că orice discuţie despre real ar trebui să pornească de la nimic, de la zero, prin ignorarea certitudinilor prezente, reevaluarea atenţiei şi redefinirea posibilităţilor de percepţie. Şi, lucru esenţial, căutarea realului trebuie să înceapă prin eliminarea propriul eu, sursă toxică de contaminare a oricărui adevăr cu imaginaţie.

Cine poate să se excludă pe sine din ecuaţie? Există un exerciţiu util care presupune să încerci să nu te gândeşti la nimic. E mai greu decât pare, pentru că trebuie să elimini chiar şi gândul că vrei să nu te gândeşti la nimic. Scopul exerciţiului e încercarea de eliberare a atenţiei din lanţurile logicii care caută să interpreteze totul prin prisma experienţei anterioare. Iar atenţia, exersată apoi suficient asupra lucrurilor mărunte şi concrete din jur, poate deschide noi modalităţi de percepţie, mijlocind întâlnirea cu faţa reală a lumii.

Desigur se poate ca existenţa acesteia să fie doar o iluzie. Poate că nu e nimic de explicat, nimic de găsit. Nu e important pentru moment, experienţa extraordinară a căutării cunoaşterii merită efortul. Iar posibilitatea de existenţă a unei alte realităţi e, nu-i aşa, o problemă de imaginaţie.