Despre lucrurile importante

Zilele trecute citeam pe internet nişte texte filosofice, când m-am întâlnit cu o problemă la care nu mă gândisem deloc înainte şi anume influenţa limbajului asupra procesului filosofării. O problemă construită pe criticarea limbajului prin prisma caracterului înşelător al acestuia, a influenţei pe care articulaţiile sale o au asupra înţelegerii realului şi a imensei lui complexităţi care subminează din start încrederea în posibilităţile actului interpretativ.

Mă întreb cât de mult contează limbajul în procesul de gândire, în înţelegerea conceptelor? Pentru mine, la o primă privire, pare să conteze destul de puţin. Poate pentru că mi-am definit, în mod provizoriu (aşa cum am făcut cu o mulţime de alte lucruri cărora nu am avut timp să le acord suficientă atenţie), limbajul ca pe ceva legat exclusiv de comunicare şi nu ştiu dacă e chiar corect. Pentru moment îmi e însă suficient.

Conceptul de comunicare prin limbaj cred că poate fi extins într-un fel asupra procesului de gândire. Cel care vorbeşte e un eu “interior”, capabil să exercite o cunoaştere intuitivă, directă, pe care o dezvăluie treptat, idee cu idee, în cuvinte simple. Receptorul e un eu “exterior” care primeşte fiecare idee ca pe o revelaţie, o prelucrează prin logică şi o trece prin filtrul experienţei, obţinând în final o formă complexă şi structurată, utilizabilă în câmpul inteligibilului. Ideea nouă este transmisă înapoi eului interior spre validare, iar procesul se repetă până când rezultatul capătă, cel puţin temporar, valoare de adevăr.

Termenii de “interior” şi “exterior” folosiţi mai sus sunt bineînţeles aproximativi, nu au înţelesul spaţial pe care îl ştim, dar tocmai acest lucru ilustrează suficient de bine ceea ce vreau să spun şi anume că limbajul nu constituie o problemă în procesul de gândire. Pentru mine cele afirmate anterior sunt perfect inteligibile tocmai pentru că există o înţelegere a lor dincolo de orice structură lingvistică cu care încerc să le descriu. O eventuală problemă de comunicare s-ar putea ivi dacă aş vrea să explic acest concept altei persoane, dar ea nu e legată de fapt de limbajul folosit, ci de modul de interpretare a lui. Dacă şi celălat intuieşte acea idee, sau dacă facem din start nişte convenţii de limbaj, atunci problema dispare.

Citind acele texte menţionate la început, am avut impresia că filosofarea încerca să se producă în timpul scrisului, cumva în interiorul textului, prin text. Şi asta mă îndepărtează de ele, pentru că eu cred că actul de filosofare trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea limbajului. Iar dacă e aşa cum spun, atunci ce am putea critica la acest instrument al comunicării? Faptul ca e prea lent pentru a fixa toate gândurile? Faptul că e prea slab pentru a susţine greutatea ideilor? Sigur că nu. Limbajul nu poartă răspunderea adevărului.

Pentru mine există o diferenţă esenţială între sclipirea eliberatoare a intuiţiei şi vocaţia muncitorească a limbajului, care mă face să-i acord acestuia mai puţină importanţă deocamdată. Acel tip de gândire în interiorul limbajului e doar ordonare a gândirii, organizare, structurare, ea contează atunci când scriem un text sau vorbim cu cineva. Dar dacă jungem să criticăm limbajul pentru sărăcia din suflet sau pentru eşecurile inteligenţei înseamnă că în spatele cuvintelor pe care le rostim nu prea e nimic.