Despre ironie
Poate nu trebuia să scriu textul anterior. Mi-am dat seama după ce l-am publicat că nu am câştigat nimic din asta, poate doar câţia cititori pe mysport.ro. Nu e nici o provocare în a fi ironic. Toţi ne pricepem la asta mai mult sau mai puţin, e ceva natural. Aşa că m-am gândit să scriu câte ceva despre ironie.
Înainte de a începe am căutat pe Internet alte texte pe acelaşi subiect. Rezultatul a fost neaşteptat: am constatat că se confundă aproape de fiecare dată ironia cu băşcălia (sau mai bine-zis cu termenul la modă “mişto”). În capul meu erau două lucruri diferite.
Într-adevăr, asist aproape zilnic la dialoguri în care se face “mişto” de ceva sau cineva. E un tip de comic cu care ne-au obişnuit sitcom-urile şi emisiunile de divertisment, dar pe care îl regăsim în aproape orice discuţie între amici. El se defineşte printr-o anumită detaşare de subiect, combinată cu o doză bună de veselie şi bună dispoziţie. E interesant cum, pentru majoritatea oamenilor, “mişto”-ul este echivalent lui “să ne simţim bine”.
Ironia e diferită de băşcălie, e mai serioasă, mai inteligentă, mai rafinată. Ironia poate fi uneori amară. Băşcălie amară nu există, e o contradicţie în termeni. Ironia poate fi îndreptată spre sine. Autobăşcălie nu există, critica propriei persoane are un substrat de gravitate şi responsabilitate incompatibil, chiar opus lui “să ne simţim bine”.
Aşadar ce e ironia? Ironia e modul intelectual de “a ne arăta muşchii” în public, de a ne dovedi inteligenţa şi agerimea, e o implicită declaraţie de superioritate. Ironia nu construieşte nimic dar distruge cu uşurinţă, e prin natura ei dură şi transparentă. Ironia înseamnă încercarea subtilă de a duce dialogul în zona mlăştinoasă a dublului sens, acolo unde, sub masca inteligenţei, putem lovi pe neaşteptate sub centură.
Ironia nu e rea în sine, cred însă că exersarea ei un timp mai îndelungat e semnul unei păreri exagerat de bune despre propria persoană. Recunosc că mi-a plăcut să scriu acel text, dar probabil că nu voi repeta asta prea des. Despre lucrurile importante nu se poate scrie cu ironie, deşi… anumite moduri de a privi lumea pot să îndemne la asta. Să fi indiferent faţă de toate lucrurile din jur şi totuşi să le dai atenţie în continuare zi de zi, să înţelegi că nimic din ceea ce te înconjoară nu contează şi totuşi să alegi să trăieşti ca şi cum ar conta, asta e o ironie, nu?
Mersi!…m’a ajutat la scoala postarea ta
Cu plăcere
Nu cred ca ironia e un tip de comic, poate o forma… ironia nu distruge doar, ea critica, arata cu degetul, ia peste picior cu scopul de a corecta si de a construi un altfel, de a reconstrui un altceva dincolo de un sens vizibil a unui aspect focalizat. Ironia cred ca e in primul rand vindicativa, didactica si severa pana si cu propria lume. Ea poate fi pe langa statutul de atitudine, o forma narativa care acopera subtil un adevar situandu-se undeva intre comic si tragic pentru a putea corecta nelinistea unei imperfectiuni.Vezi in acest scop opera lui Ilf si Petrov
e un subiect fascinat, putin discutat, parerea mea, pentru aria sa vasta….deci merita abordat din orice unghi deoarece e o provocare in sine ca si aceasta forma de gandire
Ai mare dreptate. Problema e ca ironia devine cu adevarat utila doar intr-un mediu care o poate suporta. Cand vrei sa fi ironic si ti se rapunde cu bascalie, totul devine o lupta surda cu ceilalti. Din pacate am mult prea des astfel de experiente. Ironia are nevoie de dialog, disponibilitate, sinceritate. In intimitate nu cred ca functioneaza prea bine.
Nu vreau sa fiu ironic (in sensul descris de dvs.), dar se pare ca abundenta internetului aduce cu sine grave lacune. Doar o recomandare v-as sugera: cercetati adevaratele surse (s-au scris zeci de carti despre ironie) si nu “pe Internet alte texte pe acelaşi subiect”! Daca vreti sa stiti ce e ironia interesati-va de Socrate, Platon, Kierkegaard, Jankelevitch etc..(si nu de pe diferite site-uri)
@Liviu
Probabil aveţi dreptate. Într-un sistem de referinţă mai general nu ştiu e ce ironia. Dar nici nu mi-am propus asta. Am căutat doar o definiţie intuitivă, în acord cu ceea ce ştiam în momentul scrierii textului. Şi sunt perfect multumit cu ea deocamdată.
Cât despre Platon şi ceilalţi, eu cred că e bine să facem o diferenţă clară între ironia ca subiect şi ironia ca metodă de comunicare. Phaidros e, poate, un exemplu bun. Sunt rău acum, e adevărat, dar e politicos să aduci argumente când susţii ceva, nu doar să spui, într-o formă de factură intelectuală “Mai citeşte, bă!”.
Oricum, mulţumesc pentru comentariu. Îmi dă de gândit.