Despre lucrurile importante

Nu cred că sunt foarte inteligent. Am în jurul meu persoane în mod evident mult mai inteligente. Le merge mintea, au idei strălucite, sunt în stare să facă conexiuni instantanee, să rezolve cu uşurinţă o situaţie, să găsească rapid în propria experienţă informaţiile relevante. Au prezenţă de spirit, înţeleg fără efort funcţionarea unui mecanism sau sistem. Pe scurt, sunt deştepţi.

La mine mintea merge mai încet. Poate din cauza asta nu-mi prea place logica. Un efort logic prelungit de obicei mă lasă în ceaţă. Dar nu mă deranjează pentru că am observat cum lentoarea procesului de gîndire dă timp intuiţiei să vină cu propuneri interesante. Îmi place când “văd” soluţia unei probleme şi nu mai trebuie să trec prin chinul demonstraţiei. Îmi place când pot să observ lucrurile din jur fără să le deranjez cu toată cunoaşterea mea anterioară despre ele. Îmi place să înţeleg principiul dincolo de orice concluzie. Înţelegerea nu pare a fi dependentă de inteligenţă.

Am observat chiar că inteligenţa poate fi o povară. Când logica funcţionează atât de repede şi idei noi se nasc permanent din cele vechi, când ajungi cu uşurinţă la cunoaşterea concretă, nu mai e loc pentru senzaţii difuze, pentru emoţii subtile, pentru sunetul rimei şi culoarea metaforei. Uneori ochelarii logicii blochează acea privire de ansamblu care ignoră detaliile în căutarea sensului.

Privind oamenii inteligenţi, câteva lucruri mă descumpănesc.

Mai întâi mă descumpăneşte lipsa dorinţei de a exersa inteligenţa pe idei importante. Ne mulţumim de cele mai multe ori să alegem din grămada de subiecte comune unul suficient de uzat încât să fim siguri că cei de faţă îl cunosc bine. Şi apoi ne punem masca aceea care vorbeşte singură în timp ce noi ne odihnim mintea, obosită de atâta risipă de inteligenţă interioară.

Mă descumpăneşte şi uşurinţa cu care născocim replici sclipitoare atunci când vrem să fim răutăcioşi, să desfiinţăm ceva sau pe cineva. Ce simplu e să dărâmăm totul prin ironie şi vulgaritate. De ce nu suntem în stare să consumăm aceeaşi energie construind idei noi, idei importante, care contează? Acele idei care rămân în minte mult timp după ce dialogul s-a terminat. Care tremură după un răspuns, sau o continuare.

Mă mai descumpăneşte naivitatea cu care ne dăm cu părerea despre orice, crezând că dacă suntem inteligenţi ne descurcăm în orice conversaţie. Nu vrem să ne recunoaştem ignoranţa, suntem obsedaţi de ideea de a nu fi consideraţi proşti. Mediocritatea exersată îndelung tinde să dizolve orice simţ al penibilului.

De ce ideile importante par să nu ne intereseze? De ce nu le discutăm de fiecare dată când avem ocazia? De ce mai târziu? De ce altă dată? De ce să nu punem întrebări? De ce să nu întrebăm “de ce”?

Sigur că nu e simplu. Uneori nu ştim să ne exprimăm, sau emitem idei banale. Ne e teamă că nu putem proiecta în exterior suficient din inteligenţa pe care credem că o depozităm. Alteori punem întrebări la care s-a răspuns demult. Aflăm lucruri simple la care pur şi simplu nu ne-am gândit, riscând a ne submina părerea despre noi înşine.

Şi ce dacă? Până la urmă contează doar efortul de a da sens gândurilor noastre. Găsirea potrivirilor, facerea şi desfacerea, aranjarea pieselor, încercarea de a rezolvarea imensul puzzle care e viaţa. Şi interesant e că în acest joc fără sfârşit inteligenţa pare să nu conteze prea mult.