Gânduri după o conferinţă

Am fost ieri la o conferinţă susţinută de domnul Horia-Roman Patapievici despre cultura generală. Încerc să notez aici două gânduri legate de acestă conferinţă, deşi ştiu că vor fi greu de înţeles pentru cineva care nu a participa direct la discuţii.

1. Ideea domnului Patapievici conform căreia cultura comună europeană trebuie să fie cheia de interpretare şi înţelegere a elementelor culturii generale mi se pare oarecum greşită. Pot să înţeleg faptul că există o cultură comună europeană care, având la bază principiile fundamentale ale modernismului occidental, facilitează un anumit tip de comunicare între indivizi în care se recurge în mod necesar la elemente de cultură generală interpretate în mod similar. Această cultură comună generează un fel de "identitate socială", developând apartenenţa noastră la o civilizaţie, în speţă civilizaţia occidentală.

Şi totuşi anumite idei filozofice sau experienţe metafizice ori religioase pot să pună sub semnul întrebării exact acele fundamente ale culturii comune, sau cel puţin să le facă irelevante pentru un anumit mod de înţelegere a lumii. Asta nu ne împiedică să-i înţelegem pe Dante sau Shakespeare, ci înseamnă doar că interpretarea operelor acestora se realizează într-o cheie mai personală, care poate fi la fel de validă ca şi cea a culturii comune.

2. Deşi conceptul de cultură generală a fost folosit de distinsul conferenţiar doar ca un punct de pornire pentru unele idei mai complexe, discuţia ulterioară a alunecat înspre definiţia acestuia. Într-un fel e normal, probabil toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea ce şi cât trebuie să ştim pentru a fi consideraţi culţi. E o întrebare pe cât de idioată pe atât de legitimă. Idioată pentru că ştim din start că nu se poate da un răspuns exact. Legitimă pentru că pune problema modului în care ne raportăm la ceilalţi din punct de vedere intelectual.

A fi cult înseamnă dovada capacităţii de a acumula cunoştinţe vaste în diferite domenii, înseamnă declararea interesului pentru înţelegerea manifestărilor complexe ale spiritului, înseamnă disponibilitatea de a comunica altor oameni idei şi concepte importante. Dacă aspirăm să facem parte dintr-o elită culturală e normal să ne întrebăm ce trebuie să facem pentru asta şi să căutăm răspunsul la cei care întruchipează acest ideal.

Altfel însă întrebarea nu merită pusă. Ce rost are să ştim o mulţime de lucruri dacă nu putem răspunde la întrebările cele mai importante ale existenţei? Iar răspunsurile nu se revelează niciodată singure ca premiu al eforturilor noastre de a acumula cunoaştere.

Cultura generală nu e altceva decât o sumă de resturi pe care le lăsăm în urmă în căutarea febrilă a unui sens pentru vieţile noastre.

Ieşirea

Mi-am ocupat locul în sală încă din 22 decembrie 89, când toţi românii cu televizor au primit invitaţie gratuită la spectacol. Nu ştiam ce voi vedea, dar am fost încântat când piesa de teatru la care asistam a început cu o execuţie. Devenisem deodată, laolaltă cu toţi ceilalţi, fan înfocat.

Au fost multe acte, nenumărate personaje şi răsturnări de situaţie, victorii şi înfrângeri. Ion Revoluţionarul transformat în Ion cel Rău, democraţii, minerii, bufonul, Emil cel Bun, iar minerii, Adrian X Case, Traian cel Viteaz, Răzgândeanul, Prostănacul. Am privit totul cu nesaţ, am aplaudat şi am fluierat, am suferit şi m-am bucurat împreună cu favoriţii mei.

Acum însă încep să nu mai înţeleg ce se întâmplă. Actorii se schimbă între ei, personajele încep să se comporte identic, cel bun devine rău şi invers. Ştiam că replicile sunt suflate din umbră şi că actorii poartă măşti, dar nu m-am aşteptat ca regele să joace rolul bufonului, iar omuleţul care duce tava să devină dintr-o dată prim-şambelan. Mi-e din ce în ce mai greu să mă adaptez.

Privesc din vechiul meu loc scena aglomerată. Personajele, din ce în ce mai mici, au început să-şi piardă, odată cu statura, din anvergură şi prestanţă, iar decorul improvizat îşi dezvăluie încet-încet imperfecţiunile. Vocile actorilor încep să se estompeze, scena e tot mai departe. În întunericul sălii privesc în jur, la mulţimea de spectatori. Parcă nu mai sunt atât de mulţi cum ştiam eu. Ceilalţi când au plecat?

Nu mai aud nimic, doar propriile gânduri. Mă ridic şi părăsesc sala în tăcere, fără să privesc în urmă. Zgomotul străzii mă izbeşte în urechi, însă nu mă deranjează. Nici unul dintre cei care trec pe lângă mine nu mă priveşte surâzător, nici unul nu pretinde că mă cunoaşte, că ştie ce e mai bine pentru mine, că are nevoie doar de încrederea mea pentru a schimba lucrurile. Poate că Cetăţeanul din mine s-a supărat puţin, dar Eu mă simt mult mai bine.