Incompetenţa autorităţilor locale scufundă fotbalul românesc

Meciul de la Constanţa a demonstrat din nou că, în momentele importante ale istoriei, nu suntem în stare să ne ridicăm la înălţimea aştepărilor. Ceea ce trebuia să fie un moment de triumf al spiritului românesc autentic s-a transformat într-o catastrofă care ne-a costat calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal.

Zeci de mii de suporteri ai echipei naţionale s-au adunat pe stadionul din Constanţa, cel care ne-a adus atâtea succese, aşteptând să vadă din nou cum norocul echipei naţionale pune osul la treabă şi luptă cu dăruire pentru gloria generaţiei actuale de fotbalişti. Şi când toată lumea credea că nimic nu ne poate sta în cale, s-a întâmplat nenorocirea: norocul nu a mai fost de găsit pe terenul de la malul mării.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Ce a făcut administraţia stadionului, Primăria şi Consiliul Judeţean? Să ai pe gazonul tău un ditamai norocul, care a uimit milioane de spectatori şi telespectatori, care a a enervat zeci de fotbalişti străini, despre care s-au scris nenumărate articole în presa din ţară şi din străinătate, şi să nu fi capabil să ai grijă de el? Cum a putut să dispară de sub nasul autorităţilor, atunci când era mai mare nevoie de ajutorul lui? Şi chiar în prezenţa şefului statului. E posibil aşa ceva?

Într-o ţară lipsită de resurse naturale de hărnicie şi profesionalism, gestionarea norocului a fost întotdeauna capitală pentru destinul poporului român. Iar noi ce facem? Lăsăm norocul să ne scape printre degete? Este clar că autorităţile constănţene, corupte şi incompetente, au tratat situaţia cu superficialitate, neluând măsurile care se impuneau. Ca urmare norocul a fost în mod sigur răpit sau vândut şi acum, în loc să servească interesului naţional, e probabil folosit de cine ştie ce inşi dubioşi care se distrează prin cazinouri, pun bilete la loterie, sau se uită sub capacele de bere.

Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, autorităţile nu au fost în stare nici să conceapă un plan B. Nu s-a mlăştinit terenul, nu s-au făcut muşuroaie în locurile strategice, nu s-a reuşit nici măcar crearea unei pante spre stânga în aşa fel încât mingile să curgă către Mutu. Măcar dacă s-ar fi ştiut din timp, se mai puteau lua unele măsuri, de exemplu să se semnalizeze corespunzător poarta adversă.

Este păcat de aceşti fotbalişti minunaţi, care vin de departe pentru echipa naţională doar din plăcere, care se sacrifică pe teren jucând pe posturi cu care nu sunt obişnuiţi, care fac eforturi extraordinare pentru a înţelege detaliile unei tactici pe care nici un jurnalist sportiv n-ar putea să o desluşească. Este păcat de munca depusă zi de zi de antrenorul Piţurcă, prieten apropiat al norocului încă de acum douazeci de ani când a fost lovit în ceafă de degajarea unui portar stresat.

Simt că nu mai pot să accept această situaţie. Români, trebuie să facem ceva! Acum, în ultimul ceas, e nevoie de un efort comun, de cooperare susţinută între autorităţile locale, centrale şi federaţie, cu sprijinul poliţiei, jandarmeriei şi serviciilor secrete, pentru a se da de urma norocului şi a-l readuce la echipa naţională până la meciul cu Austria. Dacă tot am pierdut războiul calificării, măcar să salvăm scaunele care se mai pot salva.

Despre plictiseală

Am citit zilele trecute pe un blog o povestioară amuzantă din infernalul trafic bucureştean. Deoarece am primit textul pe un email de grup, deduc că e unul din acele texte populare în care se regăsc mulţi dintre noi. Am mai citit şi alte texte pe acelaşi subiect, unele simpatice, altele ironice sau triviale. Nu am de gând să dezvolt subiectul. Ceea ce mi se pare interesant e că în toate acele texte am regăsit ideea de plictiseală a omului de la volan, obligat să-şi petreacă o parte mult prea mare din timp în maşină. Mă întreb: ce înseamnă de fapt "a te plictisi"?

Se pare că plictiseala e o stare naturală. Percepţia noastră despre lume e discontinuă, un şir nesfârşit de focalizări ale atenţiei asupra lucrurilor din jur, urmate de tot atâtea plictiseli. Există multe situaţii în care se spune că "ne plictisim". Fie că aşteptăm pe cineva la o întîlnire, să ne vină rândul la o coadă, să se termine mai repede o întâlnire sau un spectacol prea puţin interesant. Ne plictisim când nu avem ce face pentru un timp, sau când activitatea pe care trebuie să o îndeplinim e monotonă sau neinteresantă. Ne plictisim când nu se întâmplă nimic nou sau când suntem înconjuraţi permanent de aceleaşi lucruri cărora nu le mai dăm atenţie, convinşi fiind că ştim deja totul despre ele.

În principiu starea de plictiseală e o stare temporară proastă, de care încercăm să scăpăm cât mai repede. Oare? Uneori simpla definiţie lămureşte lucrurile, aşa că mă uit în dicţionar. Conform acestuia, plictiseala e o stare sufletească apăsătoare, provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie, de o activitate lipsită de interes, de monotonie. "Stare sufletească apăsătoare". "Provocată de singurătate ...". Hm. Interesant.

La singurătate nu m-am gândit nici un moment. Pentru mine singurătatea e prin definiţie ceva de lungă durată. Înţeleg singurătatea omului care îşi petrece cea mai mare parte a timpului retras, care nu are prieteni sau rude, care evită ieşirile în public din diferite motive. Înţeleg singurătatea omului care nu poate comunica cu cei din jur, care gândeşte altfel, care are alte preocupări sau aspiraţii. Dar nu înţeleg singurătatea de jumătate de oră sau de o oră. Singurătatea nu e o migrenă, e o boală cronică şi nu ştiu dacă are vre-o legătură cu plictiselile noastre trecătoare.

Lipsa de ocupaţie. De ce lipsa de ocupaţie generează plictiseală? Nu ar trebui să fie plăcut să nu faci nimic? E oare plictiseala mai puternică decât lenea? Şi de fapt ne obligă cineva să nu facem nimic? Practic putem oricând să ne facem de lucru, de exemplu să citim o carte bună. Declaraţia de plictiseală din lipsă de ocupaţie nu mi se pare decât un fel de răzvrătire adolescentină împotriva oricăreia din ocupaţiile posibile. Iar antidotul preferat e doar un paleativ: distracţia - o elaborată ocupaţie de grup care ne face să uităm de orice altceva un timp, până când ne plictisim din nou.

Dezinteres şi monotonie. Suntem deseori obligaţi să facem lucruri care nu ne plac, pe care nu le înţelegem sau cu care nu suntem de acord. Dar dezinteresul faţă de o anumită activitate sau monotonia acesteia înseamnă neaparat plictiseală? Dacă activitatea respectivă necesită atenţie şi concentrare, nu prea avem timp să simţim plictiseala, ea devenind doar un atribut dezagreabil al muncii în sine. Iar dacă acea activitate nu ne solicită prea mult, atunci înseamnă că putem să ne folosim intelectul la ceva mai bun, de exemplu să gândim.

Gânditul e cel mai bun remediu împotriva plictiselii. Doar că suntem atât de ocupaţi să trăim (vorba unui cunoscut personaj de televiziune), încât nu prea avem timp să medităm la lucrurile care contează. Iar aşteptarea unei persoane la întâlnire, aşteptarea la un ghişeu sau aşteptarea în trafic, toate aceste aşteptări din viaţa noastră sunt ocaziile perfecte pentru a ne detaşa puţin de cotidian şi a ne pune acele întrebări pe care le tot amânăm din lipsă de timp. Dacă ne plictisim, înseamnă că e bine, că avem timp. Trebuie doar să ştim să profităm de el.

Îmi dau seama acum că plictiseala are totuşi legătură cu singurătatea, dar cred că definiţia din dicţionar e puţin pe dos. Nu singurătatea provoacă plictiseală, ci invers, plictiseala activează singurătatea cronică din fiecare, acea întâlnire dificilă cu singurul lucru continuu din viaţa noastră: conştiinţa de sine. Poate de asta considerăm plictiseala un lucru rău. Ne e teamă că într-o zi vom începe să ne plictisim de propria persoană, că vom deveni monotoni, că se va insinua convingerea că asta e tot ce suntem în stare să facem în viaţă, că nu ne mai putem surprinde pe noi înşine cu nimic. Plictiseala de sine e într-adevăr o stare sufletească apăsătoare. Pentru că pune în discuţie însuşi rostul existenţei noastre.

Competiţie şi spectacol

Am vrut de multe ori să scriu un text despre fotbal. Cam de fiecare dată când am văzut una din acele întâlniri memorabile la sfârşitul căreia dorinţa de a împărţi senzaţiile cu cineva mă face să întreb pe toată lumea: ai văzut meciul?

Într-o vreme eram tentat să-i cred pe cei care susţin că fotbalul aparţine zonei de jos a societăţii, că e una din acele distracţii vulgare ale maselor care nu se potriveşte cu concertul de pian sau cartea de filosofie. Mă gândeam atunci că plăcerea de a privi un meci de fotbal e o slăbiciune care trebuie depăşită. Am decoperit însă apoi destui oameni serioşi care nu se sfiesc să-şi strige trăirile în tribună sau să-şi exerseze inteligenţa în discuţii pasionante despre jucători, echipe, tactică şi strategie. De la ei am învăţat să rămân corect cu mine însumi.

Îmi place fotbalul. E un sport frumos, competiţie şi spectacol... Deja încep să aud comentariile. Da, recunosc, imaginea publică a celui mai popular sport e alcătuită din bani, orgolii, vedete, jocuri de culise, rivalitate, fanatism, violenţă, grosolănie, prostie, derizoriu. E ca un imens tablou suprarealist care ne conţine şi pe noi, participanţii pasivi din fotoliul de acasă, contopiţi inevitabil în clişeul individului gălăgios şi pătimaş, cu doza de bere în mână şi ochii lipiţi de ecranul televizorului. Pentru mulţi oameni asta e tot. Nimic deosebit, doar o altă faţă a societăţii în care trăim. Cum să le explici că de fapt toate astea nu contează, că fotbalul e mult mai mult de atât?

Fotbalul e o sărbătoare, senzaţia extraordinară a comuniunii cu oameni de care nu ne leagă nimic altceva, măreţia unui stadion întreg cântând la unison, dorinţa de victorie care ne acaparează mintea, 90 de minute în care încercăm permanent să aranjăm jucătorii pe gazon, să controlăm mingea, să împingem jocul spre poarta adversă, ca şi cum între noi şi favoriţii din teren ar exista o conexiune invizibilă. Fotbalul înseamnă euforia victoriei care ne îndeamnă să ieşim pe străzi, strigându-ne fericirea că am învins, şi amărăciunea înfrângerii când cu greu avem puterea de a spune, umili, că am pierdut.

De câte ori, după un şir de înfrângeri ale favoriţilor, am decis că nu ne mai interesează fotbalul, pentru a ne întoarce la el plini de speranţă, la meciul următor? Pentru că fotbalul ne oferă din când în când ocazia de a trăi. Puternic, intens, frumos, tragic. Nu contează cu cine ţinem, cu cei mai buni sau cu cei mai slabi, cu echipa oraşului sau echipa naţională, cu cei care joacă mai frumos sau cu antrenorul mai simpatic. Contează speranţa că la sfărşitul meciului ne vom simţi, pentru câteva momente, învingători. De câte ori avem şansa să facem asta în interiorul existenţelor noastre insipide, trase la indigo?

Şi mai e ceva. Undeva în adâncul nostru ştim de fiecare dată că nu acel meci ne interesează, nu acei jucători sau acea echipă, ci ideea de fotbal, spectacolul magnific în care lucrurile se întâmplă la graniţa posibilului, într-un spaţiu în care magicul poate deveni pentru o clipă realitate. Când mingea se lipeşte cuminte de picior, când dispare şi apare din nou dintr-o fentă, când planează uşor ca o frunză sau se duce ca fulgerul exact în locul pe care l-am imaginat cu o fracţiune de secundă înainte, când talentul învinge hazardul iar jucătorul e pentru o clipă un vrăjitor care controlează liniile invizibile ale gravitaţiei. Atunci, în acele momente, fotbalul poate sta lângă concertul de pian şi cartea de filosofie.

Viaţa e ca un joc de fotbal: competiţie şi spectacol. Iar noi pendulăm permanent între tribună şi gazon, suntem spectatori şi jucători în acelaşi timp. Privim spectacolul lumii, iar lumea ne împinge nemiloasă în competiţia cu ceilalţi, cu noi înşine şi cu timpul, zi de zi, până la fluierul final, când luminile se vor stinge, iar gazonul va începe să crească deasupra noastră.

Criza spirituală

Aud uneori discuţii despre criza spirituală a civilizaţiei noastre. Există un anumit discurs de filiaţie ezoterică care are tendinţa de a exalta virtuţile trecutului spiritual, a comuniunii cu natura şi a vieţuirii în proximitatea Creatorului. Criza spirituală a devenit un fel de instituţie de care ne servim pentru a critica toate relele societăţii în care trăim. Nu ştiu de ce, dar am simţit întotdeauna că e ceva fals în acest discurs.

Conceptul de "criză spirituală" îmi este descris astfel: nu mai ştim ceea ce se ştia despre lume în trecut, nu mai putem înţelege lumea aşa cum o înţelegeau strămoşii noştri, nu mai dorim să facem ceea ce ar trebui, în concordanţă cu regulile tradiţiei moştenite de la ei. Cât adevăr se ascunde în aceaste afirmaţii? Sau câtă realitate conţine imaginea idilică a trecutului spiritualizat?

Există un amestec ciudat de real şi imaginar în cunoaşterea noastră despre începuturile istoriei. Ştiinţa prezintă realitatea de atunci doar sub forma unei schiţe neterminate, încropite din mici artefacte unite prin liniile complexe ale logicii contemporane. Avem în schimb o mulţime de mituri frumoase, ale căror origini s-au pierdut de mult, dar pe care, în înţelepciunea noastră, încercăm din răsputeri să le potrivim peste acea schiţă. Rezultatul e o lume impregnată de spiritual, din ce în ce mai bogată şi sofisticată pe măsură ce raţiunea noastră găseşte alte modele de interpretare. Oare? Câţi din locuitorii societăţilor arhaice erau iniţiaţi şi câţi prea ignoranţi pentru a înţelege sau doar pune la îndoială credinţa oficială, zeităţile timpului, scopul ritualurilor.

E posibil să fiu ignorant, dar nu cred că lumea noastră a involuat atât de mult. Nu mai ştim ceea ce se ştia odată pentru că nu ne mai descrie nimeni universul în acel mod, dar există multe alte moduri de a cunoaşte. Nu mai înţelegem lumea ca înainte pentru că nu ne punem problema în mod serios. Înţelegerea lumii începe prin deschiderea către ea, iar aceasta e o problemă de alegere personală. Nu mai practicăm ritualurile străvechi pentru că probabil e timpul să facem altceva.

Sunt convins că există astăzi destui oameni care înţeleg mersul universului şi sunt capabili să-şi trăiască credinţa, aşa că nu simt deloc nevoia de a deplânge pierderea definitivă a fericirii printre pietrele istoriei îndepărtate.

De fapt cred că facem o mare greşeală. Discutăm despre criza spirituală de ansamblu a societăţii ca o sumă a crizelor spirituale ale tuturor indivizilor care o compun. Într-adevăr, în fiecare dintre noi apare apare mai devreme sau mai târziu o criză spirituală şi depinde de fiecare dacă ea este conştientizată sau nu. Dar asta e cu totul altceva. Nu e durerea nostalgică a ruperii de trecut, ci strigătul disperat al spiritului prezent care ne cere să ne scuturăm de zgomotele asurzitoare ale lumii, să-l dezgropăm din mormanul de obiecte lucitoare cu care ne-am înconjurat şi, coborând pleoapele în semn de respect, să-i acordăm o clipă de atenţie.

Aşadar nu cred într-o criză spirituală a societăţii ca involuţie, decădere, ascundere, uitare. Cred însă în criza spirituală personală ca dez-legare, transformare, renaştere, viitor. Fiinţa mea tinde să se orienteze cu toată energia de care e în stare către viitor. Ce mă atrage la el? Tentaţia creaţiei, puterea nebănuită a intenţiei, sentimentul că într-un fel sau altul timpul se află înăuntrul nostru şi nu în afară, gândul că ceea ce purtăm în noi cel mai de preţ e nu capacitatea de a înţelege trecutul ci potenţialul de a crea viitorul.