Ceva interesant

Caut adesea pe blogurile româneşti ceva interesant de citit. Urmărind însă popularitatea acestora, am ajuns la concluzia că am o problemă cu definiţia termenului respectiv. Pentru mine interesantul pare să se măsoare cu totul altfel decât pentru majoritatea celorlalţi vizitatori de bloguri.

Aşa cum e normal pentru un neofit, am vizitat mai întâi blogurile de succes, acele site-uri unde vin şi revin zilnic mii de vizitatori. M-am gândit pe bună dreptate că sunt cele mai indicate locuri pentru a găsi ceva interesant. Mare dezamăgire. Citez descrierea primului blog din lista Trafic.ro de astăzi: "Despre tot şi toate, ştiri din România şi afară, filme, muzică, jocuri, păreri, informaţii şi resurse gratuite". Descurajant.

Cum poate cineva să scrie despre tot şi toate? De fapt aveam eu o idee greşită, nu e vorba de a scrie. Scrisul e un lucru serios. Blogul de succes e un fel de tabloid online construit şi întreţinut printr-o muncă asiduă de colecţionare a subiectelor zilnice care într-un fel sau altul sunt deja interesante şi a le accesoriza cu păreri oarecum personale. Subiecte la modă: ultimele ştiri de la televizor, imagini şi clipuri de pe Internet, părerea unora despre bârfele altora. Pot să înţeleg că pentru foarte mulţi oameni blogurile-tabloid sunt sursele perfecte de informare, înlocuind cu succes televizorul. Dar am decis că ele nu sunt interesante pentru mine, aşa că le-am abandonat.

Căutând în continuare ceva interesant, am găsit alt fel de bloguri, tot populare, dar cu articole puţin mai complexe. Acestea aparţin de obicei unor persoane publice - jurnalişti, scriitori, oameni politici, vedete - cu pretenţii intelectuale, selectivi în privinţa subiectelor abordate şi atenţi la stilistica discursului: uneori informativ-critic, alteori şocant-artistic sau pur şi simplu inteligent. O perioadă le-am citit cu atenţie, până când mi-am dat seama că toate, dar absolut toate, abordau subiecte banale.

De ce suntem atraşi de ele? Pentru că ne dăm în vânt după textele în care recunoaştem subiectul, avem impresia că îl ştiam dinainte, ba chiar suntem siguri că am fi putut să spunem exact acelaşi lucru dar nu ne-a trecut prin cap. Texte care ne fac să credem că suntem inteligenţi pentru că reuşim să prindem ironia fină şi poanta subtilă. E interesant cum, atât timp cât conţinutul unui mesaj nu ne scoate din patul confortabil al certitudinilor în care stăm tolăniţi, avem toată bunăvoinţa pentru a-l admira pe cel care poate să spună într-un mod inteligent ceea ce ştim deja. În ce mă priveşte, eu am abandonat, cu oarecare părere de rău, şi aceste bloguri.

Şi totuşi nu e nimic interesant pe Internet? Ba da. Am avut de multe ori bucuria să descopăr pe bloguri obscure oameni sensibili şi talentaţi, atenţi şi deschişi către lumea din jur, remarcabili. Am descoperit texte frumoase pierdute printre relatări cotidiene şi fraze de umplutură. Autorii lor se exprimă greu sau sunt exagerat de poetici, uneori cuprinşi de depresie, alteori veseli, dar întotdeauna vii, privind şi gândind lumea în moduri originale. Iar acele texte chiar contează pentru ei, îi definesc şi îi construiesc.

E destul de greu să intrăm în lumea altuia cu mintea deschisă, e şi mai greu să-i acceptăm gândurile atunci când ele diferă de ale noastre. Dar dacă putem trece peste asta şi încercăm să-l înţelegem, atunci există şansa să descoperim idei noi, idei negândite, idei care pot să reverbereze în interiorul nostru, să deschidă ferestre spre necunoscut şi să ne dea impulsul necesar spre a ne avânta spre alte orizonturi ale eului nostru. Asta înseamnă pentru mine ceva interesant.

De-ale religiei

Să lupţi cu ispita nu încercând să te ridici deasupra ei ci suprimând sursa care o generează. Dacă problema e corpului femeii, atunci corpul trebuie ascuns vederii. Dacă propria credinţă nu este împărtăşită de altul, atunci acel "necredincios" trebuie ucis numaidecât.

Să nu ai nici o reţinere în a înşela pe alţii pentru profit, sub deviza "aşa e în afaceri". Dar să fii în acelaşi timp extrem de preocupat să nu încalci legea sabatului care cere o zi pe săptămână, sâmbăta, de odihnă şi reculegere.

Să fii convins că Isus se dă în vânt după glasuri mieroase, contabilitate biblică şi invenţii lingvistice spontane. Că memoria poate înlocui cu succes cunoaşterea şi că puterea cuvintelor stă în priceperea celui care le intonează.

Să crezi că divinitatea te aşteaptă în fiecare duminică la biserică, iar păcatele iertate dispar instantaneu. Că toţi preoţii au dublă personalitate, una al cărei sfat trebuie respectat cu sfinţenie şi cealaltă al cărei exemplul poate fi, după un semn făcut cu ochiul, ignorat.

Intoleranţă, duplicitate, escrocherie, ignoranţă. Uneori există prea puţin miez spiritual sub coaja credinţei afişate de cei din jur. Şi atunci de ce depunem atât de mult efort să păstrăm aparenţele? Probabil pentru că toată lumea face la fel. Pentru că "aşa se face", "aşa e bine", "aşa trebuie". Pentru că ne oferă o anumită siguranţă, derivată din presupunerea naturală că în spatele oricărei tradiţii există un adevăr.

Pentru unii dintre noi credinţa e foarte importantă şi înţeleg faptul că ea trebuie învăţată de la alţii. Însă mi se pare că exercitarea credinţei "la comun" timp îndelungat poate fi o mare pierdere de timp. Dacă actul de credinţă e ceva personal, atunci izolarea de ceilalţi e absolut necesară la un moment dat.

Gândirea şi limbajul

Zilele trecute citeam pe internet nişte texte filosofice, când m-am întâlnit cu o problemă la care nu mă gândisem deloc înainte şi anume influenţa limbajului asupra procesului filosofării. O problemă construită pe criticarea limbajului prin prisma caracterului înşelător al acestuia, a influenţei pe care articulaţiile sale o au asupra înţelegerii realului şi a imensei lui complexităţi care subminează din start încrederea în posibilităţile actului interpretativ.

Mă întreb cât de mult contează limbajul în procesul de gândire, în înţelegerea conceptelor? Pentru mine, la o primă privire, pare să conteze destul de puţin. Poate pentru că mi-am definit, în mod provizoriu (aşa cum am făcut cu o mulţime de alte lucruri cărora nu am avut timp să le acord suficientă atenţie), limbajul ca pe ceva legat exclusiv de comunicare şi nu ştiu dacă e chiar corect. Pentru moment îmi e însă suficient.

Conceptul de comunicare prin limbaj cred că poate fi extins într-un fel asupra procesului de gândire. Cel care vorbeşte e un eu "interior", capabil să exercite o cunoaştere intuitivă, directă, pe care o dezvăluie treptat, idee cu idee, în cuvinte simple. Receptorul e un eu "exterior" care primeşte fiecare idee ca pe o revelaţie, o prelucrează prin logică şi o trece prin filtrul experienţei, obţinând în final o formă complexă şi structurată, utilizabilă în câmpul inteligibilului. Ideea nouă este transmisă înapoi eului interior spre validare, iar procesul se repetă până când rezultatul capătă, cel puţin temporar, valoare de adevăr.

Termenii de "interior" şi "exterior" folosiţi mai sus sunt bineînţeles aproximativi, nu au înţelesul spaţial pe care îl ştim, dar tocmai acest lucru ilustrează suficient de bine ceea ce vreau să spun şi anume că limbajul nu constituie o problemă în procesul de gândire. Pentru mine cele afirmate anterior sunt perfect inteligibile tocmai pentru că există o înţelegere a lor dincolo de orice structură lingvistică cu care încerc să le descriu. O eventuală problemă de comunicare s-ar putea ivi dacă aş vrea să explic acest concept altei persoane, dar ea nu e legată de fapt de limbajul folosit, ci de modul de interpretare a lui. Dacă şi celălat intuieşte acea idee, sau dacă facem din start nişte convenţii de limbaj, atunci problema dispare.

Citind acele texte menţionate la început, am avut impresia că filosofarea încerca să se producă în timpul scrisului, cumva în interiorul textului, prin text. Şi asta mă îndepărtează de ele, pentru că eu cred că actul de filosofare trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea limbajului. Iar dacă e aşa cum spun, atunci ce am putea critica la acest instrument al comunicării? Faptul ca e prea lent pentru a fixa toate gândurile? Faptul că e prea slab pentru a susţine greutatea ideilor? Sigur că nu. Limbajul nu poartă răspunderea adevărului.

Pentru mine există o diferenţă esenţială între sclipirea eliberatoare a intuiţiei şi vocaţia muncitorească a limbajului, care mă face să-i acord acestuia mai puţină importanţă deocamdată. Acel tip de gândire în interiorul limbajului e doar ordonare a gândirii, organizare, structurare, ea contează atunci când scriem un text sau vorbim cu cineva. Dar dacă jungem să criticăm limbajul pentru sărăcia din suflet sau pentru eşecurile inteligenţei înseamnă că în spatele cuvintelor pe care le rostim nu prea e nimic.

O problemă de limită

Am impresia că universul meu a devenit prea complicat. Şi nu mă gândesc la teoriile ştiinţifice care se străduiesc să-l descompună în unităţi minuscule pentru a-l recompune apoi după principii grandioase. Mă gândesc doar la senzaţia de aglomeraţie creată de mulţimea evenimentelor, informaţiilor şi imaginilor care constituie experienţa mea cotidiană. Sunt atâtea lucruri adunate în acest univers încât mi se pare că trăiesc mai multe timpuri suprapuse: timpul real, în care mă lovesc de oamenii şi obiectele din jur, şi timpurile pseudoreale ale ştirilor, filmelor sau cărţilor.

Încerc să-mi imaginez un univers simplu, în care toate lucrurile s-ar aranja singure, unul după altul, fiecare la timpul lui. În realitate lucrurile din universul meu vor să se întâmple deodată, în acelaşi timp, fiecare din ele strigându-şi ora, minutul şi secunda, fiecare încercând să mi se înfigă în memorie cu puterea unicităţii şi veridicităţii.

Sigur că mă aştept ca mass-media să facă orice pentru a obţine în exclusivitate o parte din timpul meu. Ea are capacitatea uimitoare de a crea evenimente, de a ni le vinde ca realitate şi de a ne convinge că ele chiar ne interesează. Suntem obişnuiţi. Dar şi multe din filmele pe care le vedem sau cărţile pe care le citim au acelaşi efect, chiar dacă uneori nu ne dăm seama. Pentru că fiecare poveste îşi întemeiază lumea pe o felie din timpul nostru, oferindu-ne în schimb privilegiul de a trăi o viaţă paralelă în plus, laolaltă cu personajele ei.

Sunt şi povestiri care nu ne agresează: miturile, basmele, SF-ul. Ele extind universul nostru înspre trecuturi nedefinite sau viitoruri improbabile fără a complica prea mult prezentul. Celelalte însă caută să se fixeze în acest prezent, agăţându-se una de alta într-o dezordine temporală ce tinde să şteargă linia pe care timpul real o trasează în viaţa noastră. Nimic nu mai e perfect real sau perfect imaginar, totul se transformă în istorie recentă. Timpurile paralele se nasc din dorinţa noastră de trăi cât mai mult şi se hrănesc din disperarea cu care căutăm permanent să evadăm din real într-unul sau altul dintre ele.

Există persoane care au nevoie de această multiplicare a timpului. Primii sunt copiii, a căror lume mică cere permanent să fie extinsă. Ei vor să creadă că poveştile pe care le aud sunt adevărate, că personajele din ele trăiesc undeva, că faptele descrise se întâmplă chiar acum. Alice ajunge într-o Ţară a Minunilor pornind din lumea reală, Peter Pan şi Micul Prinţ sunt contemporani cu fiecare generaţie, popularitatea lui Harry Poter stă şi în faptul că lumea lui e paralelă cu a noastră.

O mare parte a adulţilor are însă aceeaşi nevoie. Sunt persoanele a căror activitate interioară nu poate să concureze cu senzaţiile, experienţele şi aspiraţiile pe care societatea le declară dezirabile. Aceşti oameni încearcă să-şi îmbogăţească vieţile cu experienţele altora, să le umple până la refuz cu evenimente dramatice, suspansuri organizate şi fericiri punctuale, astfel încât nici una din posibilităţi să nu rămână neexplorată. De aici şi plăcerea, devenită adesea dependenţă, de a consuma seriale şi emisiuni cu oameni obişnuiţi, pline de figuri familiare gata să fie iubite, admirate sau urâte.

Pot înţelege această sete de participare, de aglomeraţie, de punere la comun a vieţilor. Ea generează universuri dense care reuşesc să ascundă realitatea sub straturi succesive de pseudorealităţi infinit mai interesante şi să creeze impresia că, dacă suntem foarte ocupaţi, suma timpurilor suprapuse va tinde spre infinit.

Pentru câţiva dintre noi pare să existe însă o limită peste care universul personal devine insuportabil de complicat. Cred că percepţia acestei limite apare atunci când reuşim să intuim oarecum graniţele cunoaşterii şi să înţelegem că descoperirea principiilor lumii exterioare necesită ordine şi simplitate interioară. Iar suprapunerea de timpuri paralele nu face decât să adauge agitaţie şi zgomot, să mărească presiunea într-un spaţiu finit pe care încercăm să-l populăm cu lucruri importante.

Deocamdată nu ştiu cum ar trebui să arate universul meu. Nu ştiu cum aş putea identifica elementele esenţiale ale construcţiei lui şi cum aş putea face ordine în mulţimea de lucruri revărsate acolo de inteligenţă şi sensibilitate. Nu ştiu nici cum aş putea delimita momentele timpului real de rătăcirile mele prin timpuri paralele. Până când o să aflu, pot doar să visez în continuare un univers simplu, în care toate lucrurile se aranjează singure, unul după altul, fiecare la timpul lui. Un univers în care timpul deţine cheia singurei limite.