Victoria în alegeri a lui Obama îmi aduce aminte de lucrarea domnului Neagu Djuvara despre fenomene recurente în istoria civilizaţiilor (N. Djuvara - Civilizaţii şi tipare istorice). În general nu-mi place istoria, dar teoriile care ajută la înţelegerea cauzelor naşterii, creşterii şi dezagregării culturilor sunt întotdeauna utile.
Mi-au plăcut de la început argumentele legate de fenomenul retragerii "centralilor" şi ascensiunii "perifericilor" la putere în cadrul unei civilizaţii. Pe scurt domnul Djuvara susţine că o civilizaţie înfloreşte atât timp cât la conducerea ei se menţine acea minoritate activă care s-a aflat la originea ei, nucleul dur, "centralii". La un moment dat acel nucleu nu mai are capacitatea de a conduce, intervine "oboseala psihologică" şi civilizaţia respectivă ajunge să nu mai aibă încredere în idealurile ei. Treptat, puterea este acaparată de "periferici", grupuri alogene integrate ulterior şi mult timp neadmise la conducere. Fenomenul este considerat a fi un simptom al decăderii civilizaţiei respective deoarece, în toate cazurile din istorie, perifericii nu au reuşit decât să prelungească mai mult sau mai puţin durata ei, nu să o revitalizeze.
Privind lucrurile aşa, ascensiunea lui Obama ar putea fi considerată un indicator al faptului că civilizaţia americană este deja în declin, că acea oboseală psihologică s-a acumulat, că izvorul de energie creatoare a nucleului central (în acest caz definit ca "white anglo-saxon protestant") se epuizează. Iar perifericii, populaţia de culoare în primul rând, dar şi multe alte grupuri de emigranţi, reuşesc în sfârşit să aibă acces la putere. Sigur că orice enunţare a unor asemenea idei poate duce imediat la discuţii politice, antiamericanism etc. Se poate susţine că lucrurile sunt mult mai complicate astăzi decât erau în trecut. Se poate discuta despre avansul tehnologic, despre globalizare şi transnaţionalitatea puterii.
Pe mine toate astea nu mă interesează acum. Mi se pare mult mai important să înţeleg cum o naţiune, clasă sau grup social pare să-şi fundamenteze întotdeauna energia creatoare pe existenţa uneia mai slabe, la care se raportează cu superioritate. Nu mă refer la contextul economic în care unii sunt bogaţi şi alţii săraci, sau la situaţiile conflictuale în urma cărora rezultă un câştigător şi un învins. Mă refer la faptul că însăşi evaluarea individului se face diferit în aceste situaţii. Individul din grupul dominant se consideră întotdeauna pe sine "mai om" decât celălalt, căruia îi transferă toate slăbiciunile şi viciile proprii. Domnul Djuvara are dreptate când constată că "ne afirmăm întotdeauna împotriva altora".
Procesul prin care grupul inferior ajunge la un moment în cercul puterii e interesant, dar nu cred că poate fi explicat doar prin "oboseala psihologică". Îmi permit să mai adaug o posibilă cauză, şi anume "criza sentimentului de superioritate" care apare atunci când cele două grupuri încep să se amestece. Încerc să o explic pornind de la ideea egalităţii între oameni, atât de dragă societăţii contemporane.
Pentru mine egalitatea are întotdeauna două sensuri. Am observat însă că se vorbeşte de obicei doar despre unul din ele, cel în care membrii unui grup iniţial inferior se consideră la un moment dat îndreptăţiţi să ceară drepturi egale cu ceilalţi. Dar dacă au dreptate, înseamnă că şi reciproca este adevărată, adică cei de sus sunt egali cu cei de jos. Şi ce se întâmplă când ideea devine realitate, când aceste drepturi sunt obţinute? Sentimentul de superioritate al grupului dominant este distrus, membrii lui trăiesc crunta dezamăgire de se vedea egali cu cei de jos. Ei încep atunci să înţeleagă faptul că eşecurile, slăbiciunile şi viciile grupului din care fac parte îşi au cauza în interior, că nu mai există nimeni în afară pe care să arunce vina. Cred că acest tip de criză are un efect la fel de puternic ca şi "oboseala psihică" pentru că este la fel de capabil să distrugă idealuri.
Şi de ce ne interesează pe noi? America e departe, cu problemele ei, iar noi aici nu prea cunoaştem sentimentul de superioritate, rar ne-am întâlnit cu el de-a lungul istoriei. Ei bine eu cred că ne interesează. Pentru că acea "afirmare împotriva altora" e foarte actuală, formele ei de manifestare sunt puternice, deşi subtile. Să ne gândim doar la pretenţiile de superioritate ale bucureştenilor faţă de cei din provincie, ale ardelenilor faţă de munteni, ale ungurilor faţă de români.
Mai mult, dacă încercăm să ne privim pe noi înşine cu obiectivitate şi să facem o listă cu cei din jur faţă de care ne simţim superiori, va trebui să recunoaştem fiecare că acest sentiment există, că avem nevoie de el, că e o parte esenţială a personalităţii noastre. Uneori e un lucru bun pentru că ne dă încredere, ne consolidează visele. Până când ceva sau cineva ne forţează să înţelegem că suntem mult mai egali cu ceilalţi decât credeam. Şi asta nu e deloc rău. Pentru o civilizaţie criza sentimentului de superioritate poate însemna decăderea. Pentru un individ, ea poate fi începutul adevăratei afirmări.
joi, 29 ianuarie 2009
duminică, 25 ianuarie 2009
Apropo de Obama (1)
Urmăresc cu interes de un an şi jumătate spectacolul alegerilor din Statele Unite. Procesul în sine e de fiecare dată extrem de interesant pentru cei care vor să înţeleagă funcţionarea sistemul democratic. În aceste alegeri profilul câştigătorului şi strategia sa politică au fost de asemenea remarcabile. Pentru mine a contat cel mai mult faptul că mi-a oferit o sursă bogată de idei.
Comentariile de la noi în jurul subiectului se împart de obicei în două categorii. Unele din ele optimist-naive, pline de speranţă în ce priveşte schimbarea pe care noul preşedinte ar putea-o aduce în politica americană şi în lume. Altele, dimpotrivă, de un pesimism superior cu iz conspirativ, susţinând că un om, chiar dacă e animat de intenţii bune, nu poate schimba nimic deoarece sistemul, acei "oameni din umbră care conduc de fapt lumea", nu-i vor permite. Ce e mai bine? Să te simţi inteligent în pesimism sau să fi naiv în speranţă?
Problema noastră ca români e de fapt alta. Suntem atât de pătrunşi de ideea schimbării de sus în jos, încât nu putem înţelege ceea ce naivul cetăţean american intuieşte destul de bine şi anume că nu e vorba atât de omul Barack Obama şi de ceea ce poate sau nu poate el să schimbe, cât de un simbol. Un simbol al schimbării politicilor administraţiei de la Washington, dar şi al mentalităţii oamenilor, absolut necesară în această perioadă de criză.
O societate se construieşte pe valori şi ţeluri comune. Din când în când, în situaţii dificile, e nevoie de un conducător care să le reamintească oamenilor care sunt acele valori şi ţeluri comune unificatoare, să le insufle energie şi speranţă. Atunci el devine un simbol al efortului colectiv de a transforma din nou o idee în acţiune şi a readuce sociatatea pe drumul imaginat de generaţii. Restul contează mai puţin. Schimbarea, dacă e necesară, trebuie să vină întotdeauna de jos în sus.
La noi un astfel de mod de gândire pare a fi complet străin. Poate şi pentru că am avut puţini conducători de acest fel, nici unul în vremurile noastre. Alexandru Ioan Cuza e singurul care îmi vine acum în minte pentru că rămas simbolul Unirii Principatelor Române, independent de omul din spatele personajului sau de capacităţile lui de a guverna noua ţară.
Mi-aş fi dorit să existe un astfel de om-simbol în timpul Revoluţiei din 1989, un om capabil să întruchipeze idealurile acesteia în primii ani după schimbarea de regim. Alţii l-au avut, noi din păcate nu. Comunismul dispare atât de greu din mentalitatea noastră şi pentru că nimeni nu a arătat voinţa, credibilitatea şi autoritate de a-l declara în mod irevocabil ca fiind rău. Cei care au spus-o aveau doar o anumită autoritate morală, minată însă şi ea de resentimentele acumulate în anii de dizidenţă. Cei care au beneficiat succesiv de autoritate şi credibilitate nu aveau nici un interes, pentru că le-ar fi creat probleme de legitimitate. Când în sfârşit denunţarea comunismului s-a produs, uitaserăm de mult idealurile Revoluţiei.
Americanii au tot dreptul să fie exigenţi în ce priveşte capacităţile administrative ale preşedintelui lor pentru că el este şi şeful executivului. La noi însă treburile curente cad în seama altora. Un preşedinte are tot timpul să se distanţeze de jocurile politice, să discute despre principii şi valori, să insufle energie şi speranţă oamenilor. Nu e nevoie de schimbarea constituţiei pentru asta, doar de o persoană potrivită, care nu există deocamdată. Nu cred că suntem naivi dacă sperăm că vom avea şi noi cândva un preşedinte-simbol. Suntem naivi doar să credem că vreunul din politicienii de azi ar putea fi capabil de asta.
Comentariile de la noi în jurul subiectului se împart de obicei în două categorii. Unele din ele optimist-naive, pline de speranţă în ce priveşte schimbarea pe care noul preşedinte ar putea-o aduce în politica americană şi în lume. Altele, dimpotrivă, de un pesimism superior cu iz conspirativ, susţinând că un om, chiar dacă e animat de intenţii bune, nu poate schimba nimic deoarece sistemul, acei "oameni din umbră care conduc de fapt lumea", nu-i vor permite. Ce e mai bine? Să te simţi inteligent în pesimism sau să fi naiv în speranţă?
Problema noastră ca români e de fapt alta. Suntem atât de pătrunşi de ideea schimbării de sus în jos, încât nu putem înţelege ceea ce naivul cetăţean american intuieşte destul de bine şi anume că nu e vorba atât de omul Barack Obama şi de ceea ce poate sau nu poate el să schimbe, cât de un simbol. Un simbol al schimbării politicilor administraţiei de la Washington, dar şi al mentalităţii oamenilor, absolut necesară în această perioadă de criză.
O societate se construieşte pe valori şi ţeluri comune. Din când în când, în situaţii dificile, e nevoie de un conducător care să le reamintească oamenilor care sunt acele valori şi ţeluri comune unificatoare, să le insufle energie şi speranţă. Atunci el devine un simbol al efortului colectiv de a transforma din nou o idee în acţiune şi a readuce sociatatea pe drumul imaginat de generaţii. Restul contează mai puţin. Schimbarea, dacă e necesară, trebuie să vină întotdeauna de jos în sus.
La noi un astfel de mod de gândire pare a fi complet străin. Poate şi pentru că am avut puţini conducători de acest fel, nici unul în vremurile noastre. Alexandru Ioan Cuza e singurul care îmi vine acum în minte pentru că rămas simbolul Unirii Principatelor Române, independent de omul din spatele personajului sau de capacităţile lui de a guverna noua ţară.
Mi-aş fi dorit să existe un astfel de om-simbol în timpul Revoluţiei din 1989, un om capabil să întruchipeze idealurile acesteia în primii ani după schimbarea de regim. Alţii l-au avut, noi din păcate nu. Comunismul dispare atât de greu din mentalitatea noastră şi pentru că nimeni nu a arătat voinţa, credibilitatea şi autoritate de a-l declara în mod irevocabil ca fiind rău. Cei care au spus-o aveau doar o anumită autoritate morală, minată însă şi ea de resentimentele acumulate în anii de dizidenţă. Cei care au beneficiat succesiv de autoritate şi credibilitate nu aveau nici un interes, pentru că le-ar fi creat probleme de legitimitate. Când în sfârşit denunţarea comunismului s-a produs, uitaserăm de mult idealurile Revoluţiei.
Americanii au tot dreptul să fie exigenţi în ce priveşte capacităţile administrative ale preşedintelui lor pentru că el este şi şeful executivului. La noi însă treburile curente cad în seama altora. Un preşedinte are tot timpul să se distanţeze de jocurile politice, să discute despre principii şi valori, să insufle energie şi speranţă oamenilor. Nu e nevoie de schimbarea constituţiei pentru asta, doar de o persoană potrivită, care nu există deocamdată. Nu cred că suntem naivi dacă sperăm că vom avea şi noi cândva un preşedinte-simbol. Suntem naivi doar să credem că vreunul din politicienii de azi ar putea fi capabil de asta.
duminică, 18 ianuarie 2009
Fotografii
M-a întrebat cineva zilele trecute dacă mai fac fotografie. Am răspuns negativ, fără a fi sigur dacă pot să-mi motivez răspunsul. Ceea ce am exprimat atunci era doar unul din gândurile disparate legate de fotografie. Încerc de atunci să concep un text coerent despre asta şi nu reuşesc. O să încerc totuşi.
1. Facem o mulţime de fotografii în locurile turistice unde ne petrecem vacanţele. Ale mele sunt întotdeauna făcute cu un sentiment de zădărnicie, pentru că ştiu foarte bine că o să le revăd foarte rar sau deloc. La ce ne folosesc astfel de fotografii? Să ne amintească ceea ce am văzut? Amintirea acelor locurilor nu ne aparţine. Ele au o imagine publică pe care o ştie toată lumea, creată şi recreată permanent în ghiduri turistice, în cărţi sau filme documentare. Ştim totul despre ele înainte de a ajunge acolo, iar privirea directă nu prea poate schimba nimic. Cu greu mai găsim acel detaliu care să personalizeze locul pentru noi, altul decât să ne imprimăm propriul chip peste el, dovadă a faptului că "am fost acolo".
2. Facem o mulţime de fotografii la diferite evenimente. Locul nu prea contează. Prilejul, participanţii şi atmosfera sunt importante. Fiecare fotografie e dovada realităţii unei clipe pe care am petrecut-o în mijlocul acelui eveniment. Zeci sau sute de fotografii încearcă să cuprindă în ele toată "fericirea" momentului, să nu scape nimic. Uneori însă această cronică digitală lucrează împotriva memoriei. Memoria noastră e selectivă. Alegem ce să ţinem minte şi încercăm să uităm tot ce nu ne convine. Fotografiile însă reţin nu doar chipurile colegilor sau amicilor de moment ci şi imaginea noastră din ochii lor, iar revederea lor e mai mult o privire în oglindă decât o aducere aminte.
3. Pentru câţiva dintre noi, fotografia înseamnă şi acceptarea unui timp al singurătăţii, al rătăcirii în căutarea frumosului. În acele momente aparatul de fotografiat ne schimbă percepţia asupra lucrurilor din jur, ne presează să fim permanent atenţi, să alegem subiecte şi unghiuri, să construim imagini după reguli secrete în care lumina şi umbra sunt personaje principale, uneori unicele personaje. Oricare ar fi rezultatul, sutele de fotografii frumoase ascund nu doar ceea ce am lăsat în afara cadrului, ci şi tot ce nu am văzut în el pentru că eram prea preocupaţi să fotografiem. Până la urmă toate fotografiile sunt la fel, amintiri facultative dintr-o plimbare prin viaţă.
Văd acum că există ceva comun în aceste gânduri: ideea că facem multe fotografii, enorm de multe. E ca şi cum trecutul nostru ar fi ceva foarte fragil şi ar avea nevoie să se sprijine pe ceva. Sau poate e doar un act de disperare în faţa ireversibilităţii timpului. Nu ştiu sigur, dar mă gândesc uneori cum ar fi dacă în fiecare loc am face o singură fotografie. Nu cea mai frumoasă, nu cea mai reprezentativă, ci doar aşa, ca un suvenir, un fel de portiţă spre partea de memorie în care acel loc rămâne imprimat. O singură fotografie poate fi un magic salt în timp, o clipă de melancolie. O mie de fotografii, oricât de frumoase ar fi, nu sunt decât dovada faptului că am îmbătrânit.
1. Facem o mulţime de fotografii în locurile turistice unde ne petrecem vacanţele. Ale mele sunt întotdeauna făcute cu un sentiment de zădărnicie, pentru că ştiu foarte bine că o să le revăd foarte rar sau deloc. La ce ne folosesc astfel de fotografii? Să ne amintească ceea ce am văzut? Amintirea acelor locurilor nu ne aparţine. Ele au o imagine publică pe care o ştie toată lumea, creată şi recreată permanent în ghiduri turistice, în cărţi sau filme documentare. Ştim totul despre ele înainte de a ajunge acolo, iar privirea directă nu prea poate schimba nimic. Cu greu mai găsim acel detaliu care să personalizeze locul pentru noi, altul decât să ne imprimăm propriul chip peste el, dovadă a faptului că "am fost acolo".
2. Facem o mulţime de fotografii la diferite evenimente. Locul nu prea contează. Prilejul, participanţii şi atmosfera sunt importante. Fiecare fotografie e dovada realităţii unei clipe pe care am petrecut-o în mijlocul acelui eveniment. Zeci sau sute de fotografii încearcă să cuprindă în ele toată "fericirea" momentului, să nu scape nimic. Uneori însă această cronică digitală lucrează împotriva memoriei. Memoria noastră e selectivă. Alegem ce să ţinem minte şi încercăm să uităm tot ce nu ne convine. Fotografiile însă reţin nu doar chipurile colegilor sau amicilor de moment ci şi imaginea noastră din ochii lor, iar revederea lor e mai mult o privire în oglindă decât o aducere aminte.
3. Pentru câţiva dintre noi, fotografia înseamnă şi acceptarea unui timp al singurătăţii, al rătăcirii în căutarea frumosului. În acele momente aparatul de fotografiat ne schimbă percepţia asupra lucrurilor din jur, ne presează să fim permanent atenţi, să alegem subiecte şi unghiuri, să construim imagini după reguli secrete în care lumina şi umbra sunt personaje principale, uneori unicele personaje. Oricare ar fi rezultatul, sutele de fotografii frumoase ascund nu doar ceea ce am lăsat în afara cadrului, ci şi tot ce nu am văzut în el pentru că eram prea preocupaţi să fotografiem. Până la urmă toate fotografiile sunt la fel, amintiri facultative dintr-o plimbare prin viaţă.
Văd acum că există ceva comun în aceste gânduri: ideea că facem multe fotografii, enorm de multe. E ca şi cum trecutul nostru ar fi ceva foarte fragil şi ar avea nevoie să se sprijine pe ceva. Sau poate e doar un act de disperare în faţa ireversibilităţii timpului. Nu ştiu sigur, dar mă gândesc uneori cum ar fi dacă în fiecare loc am face o singură fotografie. Nu cea mai frumoasă, nu cea mai reprezentativă, ci doar aşa, ca un suvenir, un fel de portiţă spre partea de memorie în care acel loc rămâne imprimat. O singură fotografie poate fi un magic salt în timp, o clipă de melancolie. O mie de fotografii, oricât de frumoase ar fi, nu sunt decât dovada faptului că am îmbătrânit.
miercuri, 7 ianuarie 2009
A fi voluntar
Credeam că ştiu ce înseamnă a fi voluntar. Am participat ca voluntar în diferite proiecte, fără a urmări un câştig. Cel puţin aşa credeam şi mă simţeam bine în sinea mea, considerând de fiecare dată că am făcut un lucru bun. S-ar putea să nu fie chiar aşa.
Teoretic a fi voluntar înseamnă a face un serviciu de bunăvoie şi dezinteresat. Cât au fost de dezinteresate faptele mele bune? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că de fapt nu prea am făcut niciodată ceva în mod "gratuit". Credeam că sunt voluntar atunci când, deşi evident că voiam ceva nume, nu eram sigur de reuşită şi speram că oricum participarea în sine, experienţa câştigată, ar putea fi o compensaţie suficientă. Confundam câştigul sigur, cuantificabil, cu câştigul ipotetic - posibil dar improbabil.
E un fel de pseudovoluntariat care se poate manifesta în mai multe feluri. Uneori căutăm doar să petrecem timpul într-un mod plăcut, distracţia fiind răsplata favorită pentru o mare parte din efortul "voluntar". Plăcerea de a ne exercita meseria e şi ea responsabilă pentru multe ore consumate la locul de muncă sau în proiecte personale. Alteori, sub masca voluntariatului ascundem un anumit interes, fie el câştigul de experienţă, prestigiu, influenţă sau statut social. Când nu câştigăm nimic din toate astea, suntem dezamăgiţi.
Voluntariatul adevărat înseamnă nu lipsa certitudinii unui câştig, ci certitudinea absenţei oricărui câştig. Oamenii fac însă rareori efort fără să se gândească la o compensaţie. Pare o gândire sănătoasă. E natural să ne folosim energia într-un mod eficient. Probleme au doar idealişti ca mine, care uneori cred că au o idee bună şi încearcă să-i convingă şi pe alţii să participe. De cele mai multe ori răspunsul e "nu se merită". Probabil au dreptate. Probabil ideea e interesantă doar pentru mine şi încerc să mă folosesc de ei pentru a o pune în practică. Interesul comun e dificil de stârnit în lipsa unui câştig evident.
Teoretic a fi voluntar înseamnă a face un serviciu de bunăvoie şi dezinteresat. Cât au fost de dezinteresate faptele mele bune? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că de fapt nu prea am făcut niciodată ceva în mod "gratuit". Credeam că sunt voluntar atunci când, deşi evident că voiam ceva nume, nu eram sigur de reuşită şi speram că oricum participarea în sine, experienţa câştigată, ar putea fi o compensaţie suficientă. Confundam câştigul sigur, cuantificabil, cu câştigul ipotetic - posibil dar improbabil.
E un fel de pseudovoluntariat care se poate manifesta în mai multe feluri. Uneori căutăm doar să petrecem timpul într-un mod plăcut, distracţia fiind răsplata favorită pentru o mare parte din efortul "voluntar". Plăcerea de a ne exercita meseria e şi ea responsabilă pentru multe ore consumate la locul de muncă sau în proiecte personale. Alteori, sub masca voluntariatului ascundem un anumit interes, fie el câştigul de experienţă, prestigiu, influenţă sau statut social. Când nu câştigăm nimic din toate astea, suntem dezamăgiţi.
Voluntariatul adevărat înseamnă nu lipsa certitudinii unui câştig, ci certitudinea absenţei oricărui câştig. Oamenii fac însă rareori efort fără să se gândească la o compensaţie. Pare o gândire sănătoasă. E natural să ne folosim energia într-un mod eficient. Probleme au doar idealişti ca mine, care uneori cred că au o idee bună şi încearcă să-i convingă şi pe alţii să participe. De cele mai multe ori răspunsul e "nu se merită". Probabil au dreptate. Probabil ideea e interesantă doar pentru mine şi încerc să mă folosesc de ei pentru a o pune în practică. Interesul comun e dificil de stârnit în lipsa unui câştig evident.
Există însă ceva bun în acest pseudovoluntariat, în această disponibilitate de a da de la noi fără să fim siguri că primim ceva în schimb. El semnifică un mod de a înţelege lumea ca fiind nu doar ceea ce vedem, ci şi ceea ce ne imaginăm că ar putea fi. Iar aceasta e condiţia esenţială pentru a îndrăzni să ne făurim idealuri. Pentru a putea crede că la sfârşitul unei vieţi întregi de căutări ne va aştepta ceva, nedefinit dar minunat, improbabil şi totuşi posibil.
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Ce înseamnă Zona Gri?
Ştiu că sunt dator cu o explicaţie: ce înseamnă Zona Gri?
Zona Gri e locul în care m-am trezit împins de mulţimea oamenilor care văd întotdeauna lucrurile în alb sau negru. Îi ştiţi, sunt acei oameni care ştiu exact ce se întâmplă, de ce, cine e de vină, ce trebuie făcut. Au toate răspunsurile pregătite, nu au dubii, combat viguros şi emit sentinţe fără deliberare. Oameni printre care nu m-am putut regăsi.
Zona Gri pluteşte undeva deasupra pământului, e un loc pe care realitatea n-a reuşit să-l cucerească definitiv. E un spaţiu populat cu preponderenţă de intelectuali. Un spaţiu al dialogului, unde poţi să pui întrebări, să priveşti lucrurile în ansamblu, să încerci să evaluezi punctele de vedere ale celorlalţi, să cântăreşti bine toate argumentele şi să încerci să ajungi la adevăr pornind, evident, de la mijloc, adică de la gri.
Totul ar fi fost perfect dacă nu ar fi existat visele, dacă nu aş fi aflat de promisiunile din vechime despre drumuri de lumină, dacă nu aş fi văzut urmele paşilor celor care au trecut mai departe, lăsând în urmă texte codate şi semne misterioase. Lucruri despre care nimeni nu prea ştie să vorbească.
Şi m-am întrebat: ce căutăm noi de fapt în Zona Gri? Suspendaţi între între pământul ne-simţirii alb-negre şi cerul colorat al viselor, parcă nu facem decât să ne contemplăm însingurarea, aşteptând moartea care să ne împingă jos, printre ceilalţi, sau să ne arunce în sus, eliberaţi în sfârşit de greutatea propriei statui. Zona Gri nu e decât o închisoare, iar noi umilii ei prizonieri.
De ce nu evadăm? Mai întâi pentru că e periculos. Închisoarea e păzită de creaturi fioroase: Laşitatea care ne împiedică să ne pune întrebările decisive, Invidia care aruncă în derizoriu perseverenţa altora, Vanitatea care participă în locul nostru la discuţii, Lenea care ne convinge permanent de zădărnicia căutării principiilor. Şi apoi am impresia că majoritatea locuitorilor se simte bine aici. Privind lumea de sus, teoretizând, analizând sau disecând gri-ul în tonuri fine.
În ce mă priveşte, eu am decis într-o zi că vreau să plec şi de atunci caut o cale de scăpare. Şi ce altceva sunt aceste texte decât părţi ale planului marii evadări din Zona Gri.
Zona Gri e locul în care m-am trezit împins de mulţimea oamenilor care văd întotdeauna lucrurile în alb sau negru. Îi ştiţi, sunt acei oameni care ştiu exact ce se întâmplă, de ce, cine e de vină, ce trebuie făcut. Au toate răspunsurile pregătite, nu au dubii, combat viguros şi emit sentinţe fără deliberare. Oameni printre care nu m-am putut regăsi.
Zona Gri pluteşte undeva deasupra pământului, e un loc pe care realitatea n-a reuşit să-l cucerească definitiv. E un spaţiu populat cu preponderenţă de intelectuali. Un spaţiu al dialogului, unde poţi să pui întrebări, să priveşti lucrurile în ansamblu, să încerci să evaluezi punctele de vedere ale celorlalţi, să cântăreşti bine toate argumentele şi să încerci să ajungi la adevăr pornind, evident, de la mijloc, adică de la gri.
Totul ar fi fost perfect dacă nu ar fi existat visele, dacă nu aş fi aflat de promisiunile din vechime despre drumuri de lumină, dacă nu aş fi văzut urmele paşilor celor care au trecut mai departe, lăsând în urmă texte codate şi semne misterioase. Lucruri despre care nimeni nu prea ştie să vorbească.
Şi m-am întrebat: ce căutăm noi de fapt în Zona Gri? Suspendaţi între între pământul ne-simţirii alb-negre şi cerul colorat al viselor, parcă nu facem decât să ne contemplăm însingurarea, aşteptând moartea care să ne împingă jos, printre ceilalţi, sau să ne arunce în sus, eliberaţi în sfârşit de greutatea propriei statui. Zona Gri nu e decât o închisoare, iar noi umilii ei prizonieri.
De ce nu evadăm? Mai întâi pentru că e periculos. Închisoarea e păzită de creaturi fioroase: Laşitatea care ne împiedică să ne pune întrebările decisive, Invidia care aruncă în derizoriu perseverenţa altora, Vanitatea care participă în locul nostru la discuţii, Lenea care ne convinge permanent de zădărnicia căutării principiilor. Şi apoi am impresia că majoritatea locuitorilor se simte bine aici. Privind lumea de sus, teoretizând, analizând sau disecând gri-ul în tonuri fine.
În ce mă priveşte, eu am decis într-o zi că vreau să plec şi de atunci caut o cale de scăpare. Şi ce altceva sunt aceste texte decât părţi ale planului marii evadări din Zona Gri.
joi, 1 ianuarie 2009
Câte ceva despre sinceritate
Nu am scris o perioadă. Am simţit nevoia unei pauze. De obicei trecerea timpului pune o anumită distanţă între noi şi lucruri pe care le facem, iar eu am folosit-o încercând să-mi evaluez textele cu o anumită obiectivitate care nu e posibilă în momentul scrisului.
Nu m-am gândit la criterii clare de evaluare, eram doar curios să văd dacă textele îmi mai "sună bine". Recitind însă articolele publicate, dar mai ales pe cele nepublicate (la fel de multe), mi-am dat seama că motivaţia iniţială a scrisului, aceea de ordonare a gândurilor, a trecut pe plan secund, fiind acum practic o consecinţă firească a actului în sine, atât timp cât pot surprinde şi converti în scris ideile importante exact la momentul potrivit, înainte ca ele să fie diluate în masa incoloră a gândurilor de moment.
Îmi este clar acum că în spatele fiecărui text e o nevoie acută de sinceritate. O sinceritate pe care mă bucur să o regăsesc, chiar dacă uneori se ascunde în spatele unor fraze pretenţioase, menite doar să poleiască imaginea de sine. Chiar dacă uneori forma tinde să denatureze logica iniţială. Exersarea sincerităţii în scris e de fapt un fel de încercare de developare a propriei persoane prin suprapunerea diferitelor fotografii ale ei luate în momentele în care o idee sau alta, mai bună sau mai proastă, tinde să acapareze mintea.
Privind lucrurile în perspectivă, probabil calitatea ideilor nu e foarte importantă acum. Nu contează dacă ceea ce scriu se va dovedi greşit, incomplet sau pueril. Contează să fiu sincer în momentul în care mă decid să sigilez ideea in cuvinte. Simt că sinceritatea, astfel antrenată, îmi va îngădui mai târziu să-mi recunosc erorile, să accept de la alţii ceea ce-mi lipseşte, să reevaluez ceea ce contează. Să evoluez astfel înspre ceea ce aş vrea să fiu.
Se spune că, dacă nu încercăm permanent să înţelegem ceea ce suntem şi să evoluăm, imperfecţiunea intrinsecă a condiţiei umane va transforma orice stagnare într-un regres. Cred că, de la o anumită vârstă, sinceritatea e singura soluţie pentru a mai schimba ceva.
Nu m-am gândit la criterii clare de evaluare, eram doar curios să văd dacă textele îmi mai "sună bine". Recitind însă articolele publicate, dar mai ales pe cele nepublicate (la fel de multe), mi-am dat seama că motivaţia iniţială a scrisului, aceea de ordonare a gândurilor, a trecut pe plan secund, fiind acum practic o consecinţă firească a actului în sine, atât timp cât pot surprinde şi converti în scris ideile importante exact la momentul potrivit, înainte ca ele să fie diluate în masa incoloră a gândurilor de moment.
Îmi este clar acum că în spatele fiecărui text e o nevoie acută de sinceritate. O sinceritate pe care mă bucur să o regăsesc, chiar dacă uneori se ascunde în spatele unor fraze pretenţioase, menite doar să poleiască imaginea de sine. Chiar dacă uneori forma tinde să denatureze logica iniţială. Exersarea sincerităţii în scris e de fapt un fel de încercare de developare a propriei persoane prin suprapunerea diferitelor fotografii ale ei luate în momentele în care o idee sau alta, mai bună sau mai proastă, tinde să acapareze mintea.
Privind lucrurile în perspectivă, probabil calitatea ideilor nu e foarte importantă acum. Nu contează dacă ceea ce scriu se va dovedi greşit, incomplet sau pueril. Contează să fiu sincer în momentul în care mă decid să sigilez ideea in cuvinte. Simt că sinceritatea, astfel antrenată, îmi va îngădui mai târziu să-mi recunosc erorile, să accept de la alţii ceea ce-mi lipseşte, să reevaluez ceea ce contează. Să evoluez astfel înspre ceea ce aş vrea să fiu.
Se spune că, dacă nu încercăm permanent să înţelegem ceea ce suntem şi să evoluăm, imperfecţiunea intrinsecă a condiţiei umane va transforma orice stagnare într-un regres. Cred că, de la o anumită vârstă, sinceritatea e singura soluţie pentru a mai schimba ceva.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
