Despre putere (II)

S-au scris şi s-au spus multe lucruri despre putere. Ceea ce mă miră este absenţa argumentului puterii în majoritatea analizelor care vizează acţiunile şi motivaţiile oamenilor obişnuiţi. Ca şi cum am descoperii beneficiile puterii doar odată cu funcţia sau cu banii câştigaţi. Nu e deloc aşa.

Există în fiecare din noi o atracţie spre putere, aşa cum insectele sunt atrase noaptea de sursele de lumină. Poate facem acest lucru din instinct de conservare, sau poate pentru că avem în noi sădit principiul Fiinţei Supreme omnipotente, după care tânjim în permanenţă.

Persoana investită cu o anumită putere o radiază în jur. Cât din acest efect e datorat comportamentul lui de om conştient de puterea pe care o deţine şi cât reacţiei psihologice a celor care ştiu că el şi-o poate exercita în orice moment asupra lor? Uneori efectul e atât de puternic încât anumite persoane sunt convinse că o simplă atingere le va transfera şi lor ceva din puterea deţinătorului ei.

În general ideea noastră despre putere se concentrează asupra surselor exterioare ale acesteia, oameni sau organizaţii. Există două moduri de raportare activă la aceste surse: oportunismul şi contestarea.

Puterea ne atrage deoarece avem impresia că, odată aflaţi în apropiere, putem beneficia de protecţia şi de avantajele ei. A te pune "în slujba puterii" e o artă pe care nu toţi o stăpânesc. Oportunistul e sensibil la mirosul puterii şi expert în crearea de prilejuri favorabile. Traficul de influenţă nu e doar aducător de beneficii, ci şi măsura apropierii de centrul puterii.

Puterea ne atrage şi din dorinţa de a o contesta. E în firea lucrurilor să punem la îndoială autoritatea, suntem tentaţi să săpăm la baza oricărei puteri, e modul nostru de a verifica dacă e reală. Contestarea înseamnă recunoaşterea acelei puteri şi poziţionarea în proximitatea ei, gata de a o răsturna dacă se iveşte prilejul. Statul reprezintă puterea implacabilă şi eternă, ni se pare că avem toate motivele să-l subminăm.

În teorie democraţia pare a fi cel mai bun compromis între nevoia de putere şi capacitatea de a o controla. Dar omul nu-şi doreşte de fapt o putere controlabilă pentru că asta înseamnă că nu e o putere adevărată. Există permanent tentaţia dictaturii, a exercitării puterii asupra celorlalţi până la extrem, pentru că e mai aproape de idealul după care tânjim. Uneori putem trece peste orice derapaj dictatorial atât timp cât puterea ne dă satisfacţie, atât timp cât ne putem identifica cu sloganul acesteia.

Incompetenţa nu diminuează puterea ci din contră, potenţează frica de ea prin adăugarea unui anumit grad de imprevizibilitate. Un conducător nebun e mai puternic şi main temut decât unul raţional. Deşi în aparenţă pare a fi invers, dezorganizarea unei instituţii sporeşte întotdeauna puterea pe care o exercită efectiv deoarece dispar regulile şi constrângerile interne.

Ideea de puterea nu conţine în sine şi realizarea ei, e doar o combinaţie interesantă între posibilitatea şi promisiunea de a face. Drogul puterii se naşte tocmai din iluzia faptului că poţi face aproape orice dacă vrei, nu din exercitarea sau administrarea efectivă a puterii care poate fi un proces lung şi anevoios peste care planează permenent spectrul eşecului.

Ştiu că nu e nimic nou în aceste idei, au fost spuse de alţii înaintea mea. Le-am scris din dorinţa de a scăpa de ele, de a le da deoparte, de a face puţină ordine. Pentru că sunt mult mai multe lucruri de spus despre putere, dar despre cealaltă putere, puterea interioară care susţine lumea aşa cum ne-o imaginăm şi nu aşa cum e în realitate. Dar despre asta data viitoare.