De-ale religiei

Să lupţi cu ispita nu încercând să te ridici deasupra ei ci suprimând sursa care o generează. Dacă problema e corpului femeii, atunci corpul trebuie ascuns vederii. Dacă propria credinţă nu este împărtăşită de altul, atunci acel "necredincios" trebuie ucis numaidecât.

Să nu ai nici o reţinere în a înşela pe alţii pentru profit, sub deviza "aşa e în afaceri". Dar să fii în acelaşi timp extrem de preocupat să nu încalci legea sabatului care cere o zi pe săptămână, sâmbăta, de odihnă şi reculegere.

Să fii convins că Isus se dă în vânt după glasuri mieroase, contabilitate biblică şi invenţii lingvistice spontane. Că memoria poate înlocui cu succes cunoaşterea şi că puterea cuvintelor stă în priceperea celui care le intonează.

Să crezi că divinitatea te aşteaptă în fiecare duminică la biserică, iar păcatele iertate dispar instantaneu. Că toţi preoţii au dublă personalitate, una al cărei sfat trebuie respectat cu sfinţenie şi cealaltă al cărei exemplul poate fi, după un semn făcut cu ochiul, ignorat.

Intoleranţă, duplicitate, escrocherie, ignoranţă. Uneori există prea puţin miez spiritual sub coaja credinţei afişate de cei din jur. Şi atunci de ce depunem atât de mult efort să păstrăm aparenţele? Probabil pentru că toată lumea face la fel. Pentru că "aşa se face", "aşa e bine", "aşa trebuie". Pentru că ne oferă o anumită siguranţă, derivată din presupunerea naturală că în spatele oricărei tradiţii există un adevăr.

Pentru unii dintre noi credinţa e foarte importantă şi înţeleg faptul că ea trebuie învăţată de la alţii. Însă mi se pare că exercitarea credinţei "la comun" timp îndelungat poate fi o mare pierdere de timp. Dacă actul de credinţă e ceva personal, atunci izolarea de ceilalţi e absolut necesară la un moment dat.