Gândesc, deci am probleme

Unele idei rămân neclare oricât aş încerca să le asediez cu mintea. Faimoasa expresie carteziană "Gândesc, deci exist" e printre ele.

Ce legătură are gândirea cu existenţa? Gândirea e un proces, existenţa o stare. Diferenţa între a gândi şi orice altă activitate - de exemplu a merge - este că gândirea nu e dependentă de realitate. Adică să înţeleg că, intuind profunzimea conceptului de existenţă, încercăm să-l demonstrăm pornind de la o activitate de natură superioară. Dar gândirea e totuşi un proces, ceva ce se întâmplă în timp. De ce trebuie să apară timpul în definiţia existenţei?

Acum câteva zile o ideea a lui Alexandru Dragomir (Seminţe, ed. Humanitas) mi-a scos din nou problema din colţul întunecos al minţii unde o lăsasem. Spune dânsul: "Gândirea te izolează". Interesant. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar îmi dau seama că are dreptate. Şi lucrurile se leagă, dar nu în sensul ideii lui Descartes.

Gândesc. Gândirea duce la izolare - de simţuri, de lucruri, de evenimente, de realitate. Gândirea conţine germenii propriei anihilări pentru că izolarea tinde să elimine însuşi procesul de gândire. La limită izolarea înseamnă oprirea gândurilor, îngheţarea timpului, revelaţia clipei. Înseamnă întâlnirea cu propriul eu, privit în acelaşi timp din afară şi din interior. Starea unică de a exista.

Naivitatea intelectualului

Articolul lui Andrei Pleşu „Sexagenar în România“ din Adevărul îmi creează o stare de tristeţe. El îmi aduce aminte de câteva momente în care încercările unor intelectuali importanţi (Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau alţii) de a se implica în treburile cetăţii s-au lovit de zidul de ură, impostură, şi zeflemea în spatele căruia mulţi dintre noi ne adăpostim de atacurile inteligenţei. Dacă e ceva de care pot să îi acuz pe aceşti intelectuali e doar o oarecare doză de naivitate.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi cei care te înjură ştiu cine eşti sau au citit vreodată ce ai scris. Uneori, dincolo de orice argument, e o diferenţă mult prea mare între calitatea unui discurs şi cea a comentariilor pentru ca ele să conteze. Pentru mulţi simplul fapt că sunt alfabetizaţi e o realizare atât de mare încât ei cred că asta îi pune pe acelaşi nivel cu oricine scrie un articol sau carte. A contabiliza cantitatea de înjurături e din acest motiv o enormă pierdere de timp.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi intelectualii de duzină care te critică înţeleg ceea ce scrii. Atunci când criticile ating doar idei marginale sau nu fac decât să-ţi conteste autoritatea înseamnă că acele persoane nu au nici capacitatea, nici curajul de a aduce argumente serioase şi a susţine un dialog. De fapt nici nu vor. Ei îşi cunosc foarte bine limitele şi nu pretind un statut intelectual asemănător, ci doar râvnesc la funcţiile aducătoare de prestigiu şi banii care ar putea curge din ele. Aproape că putem să-i iertăm pentru asta.

Trebuie să fii naiv să crezi că îţi poţi ataşa numele de cel al unui politician fără a fi atins de toate murdăriile care se aruncă asupra sa. Politicianul e lavabil, intelectualul nu. El şi scrisul lui rămân pătaţi pentru foarte mult timp, indiferent de succesul discursului. Nu cred că intelectualul de calibru are vreo responsabilitate politică, de aceea intervenţiile sale, dacă există, ar trebui mai curând să dea strălucire unei doctrine decât să construiască piedestaluri pentru persoane. Nu cred că avem politicieni care să merite fi băgaţi în seamă atât de mult.

Trebuie să fii naiv să crezi că poţi ocupa o funcţie publică în domeniul culturii fără să trebuiască să dai seama de cantitatea de cultură pe care o produci sau o girezi. Uneori criteriile de evaluare sunt atât de idioate încât în lumina lor e uşor să pari un infractor, mai ales când mulţi din jurul tău chiar sunt. Cred sincer că instituţiile de cultură sunt pentru intelectualii din eşalonul doi, cei care pot în principiu să recunoască valoarea dar nu sunt în stare să o creeze. Uneori ei pot fi foarte buni administratori de idei.

De ce mă interesează pe mine? Pentru că am convingerea că ceea ce spun sau scriu aceşti oameni e în esenţă bun. Şi probabil sunt la rândul meu naiv să cred că în oceanul de mediocritate care ne înconjoară ei chiar contează.

Despre cuvinte

Nu am încredere în cuvinte. Mai întâi pentru că adevărata cunoaştere pare a fi dincolo de ele. Ideile se nasc, locuiesc o vreme în mine şi apoi mor fără să aibă nevoie de cuvinte. Uneori ele lasă în urmă cunoaştere, pe care eu, din obişnuinţă, încerc să o îmbrac în fraze peticite.

Nu am încredere în cuvinte şi pentru că văd cum gânduri, altminteri coerente, în scris nu mai par atât de clare. E ceva în ele ce nu suportă atingerea cuvântului. De aici şi recursul la metaforă, palidă încercare de a împrumuta sensuri deja ştiute unor rânduri care nu pot să spună destul.

Am crezut odată că logica are nevoie de cuvinte. Dar sunt uimit de fiecare dată când un şir de gânduri îmi zboară prin minte într-o clipă, iar concluzia din urma lor explodează, simplă şi clară, liberă de orice formă. Cuvintele au nevoie de timp.

Pentru cine sunt cuvintele? Pentru mine sau pentru ceilalţi? Nu ştiu sigur. Deocamdată am nevoie de ele. Trebuie să învăţ să le caut, să le înţeleg, să le aşez în ordinea care, mai târziu, să-mi amintească de mine însumi.

Sunt multe feluri de cuvinte, abia încep să le descopăr. Cuvântul care fixează - recipientul găurit cu care încerc să reţin curgerea unui gând sperând să rămână în el destul pentru a modela o idee. Cuvântul care memorează - seiful în care ascund ideea de îndată ce i-am dat formă, sperând să o feresc de trecerea timpului. Cuvântul care leagă - punte aruncată spre alţii, distrugător de tăceri. Cuvântul care ascunde - masca colorată a minciunii, nimicul impenetrabil de care mă înconjor, crezând că adevărul nu mă va găsi. Cuvântul care răneşte - arma cu care încerc să lovesc pe celălalt când nu-l pot îngropa în cuvinte, doza de otravă pe care o iau fără să-mi dau seama.

Mai e şi cuvântul care creează. Miracol şi taină. Atingere a puterii de dincolo de noi care transformă gândul în realitate şi schimbă lumea. E cuvântul rugăciunii - singurul în care am încredere.

De ce ne place sfârşitul lumii

E interesant cum domnul Higgs a devenit peste noapte o celebritate. E chiar comic să auzi peste tot în jur discuţii despre bosoni, particule, materie, găuri negre. Un experiment ştinţific a devenit pretextul ideal pentru a relua vechile discuţii interminabile despre sfârşitul lumii, intrând în galeria evenimentelor apocaliptice - catastrofa nucleară, meteoritul ucigaş, încălzirea globală, inversarea polilor magnetici - care pot duce la iminenta dispariţie a vieţii pe Terra. E clar că ne place subiectul, dar de ce?

Se pare că avem o problemă cu viitorul. Ne-am cam pierdut capacitatea de a-l imagina. Poate pentru că valul tehnologic ne poartă atât de repede încât nu avem timp nici să evaluăm propunerile prezentului. Sau poate pentru că ne e frică de viitor. Cu cât trăim mai bine cu atât ne temem mai mult că mâine va fi mai rău. Ca şi cum am şti undeva în adâncul nostru că nu merităm ceva mai bun, sau că nu dăm destul pentru ceea ce primim.

Sau poate că pur şi simplu am devenit realişti în privinţa viitorului. Şi am renunţat să mai construim utopii frumoase despre cucerirea spaţiului sau despre realizarea unei societăţi mai bune. Ne-am plictisit de praful de pe Lună sau Marte, nici nu merită să ne ducem până acolo. Ne-am resemnat cu sistemul democratic, cu aparenţa de libertate şi prosperitate pe care o aduce. Ne mulţumim cu mici ţeluri personale pe care nici nu le prea luăm în serios şi ne consumăm în căutarea confortului maxim şi a distracţiei care să suspende timpul.

Nu mai există nici un ideal măreţ de urmărit. E o penurie de utopii. Singura şi marea utopie contemporană pare a fi chiar sfârşitul lumii, cataclismul final pe care îl luăm în zeflemea în public, dar pe care mulţi dintre noi în secret aproape că ni-l dorim. Şi nu pentru că ne-am fi săturat de viaţă, ci pentru că, în mod paradoxal, mulţi dintre noi ni-l imaginăm de fapt ca pe un nou început. Când prezentul e atât de complicat şi aglomerat, ce poate fi mai bun decât un reset general dat acestei civilizaţii care nu ne mai oferă suficiente motive pentru a continua. Ce poate fi mai bun decât o lume nouă, sigur mai bună, cu reguli noi, cu mai puţini oameni şi mai multe şanse de a fi în sfârşit liberi.

Mă uit la indivizii care apar la televizor pentru a interpreta cu superioritate semnele doar de ei înţelese ale unei apocalipse de fiecare dată sigure. Cum ar putea să fie atât de detaşaţi dacă nu ar crede că vor supravieţui? Ca să nu mai zic de oamenii care, luînd în serios apropierea evenimentului, au început să-şi facă provizii(!). Se pare că toţi speră în sinea lor în lumea de după sfârşitul lumii.

Dar dacă totuşi murim? În loc să ne gândim ce vom face după catastrofă, n-ar trebui mai bine să ne întrebăm dacă suntem pregătiţi să încheiem conturile? Gândul permanent la moarte e de fapt un lucru bun. El ne poate determina să facem ordine în propria viaţă, să păstrăm doar ceea ce contează, să ne concentrăm asupra lucrurilor importante, să ne pregătim sufletul în speranţa că măcar el va trece dincolo de sfârşitul lumii.