Pământ de flori

Spunea cineva că ideea e ca o plantă. La început e o sămânţă pe care trebuie să o plantezi şi să o îngrijeşti pentru a creşte. Mi-am adus aminte de asta într-o zi, în timp ce citeam din Dilema Veche.

Când spun cuiva că citesc Dilema Veche am senzaţia că mă dau mare. Nu ar trebui, e doar o micuţă revistă de cultură. Nu e nimic spectaculos în ea, nici dezvăluiri incendiare, nici idei geniale, nici limbaj filosofic elevat. Doar o privire echilibrată asupra lumii, puncte de vedere argumentate, observaţii inteligente, nuanţe subtile şi foarte mult bun simţ. În oglinda Dilemei Vechi lumea pare aproape normală.

Pot să înţeleg că pentru alţii astfel de reviste sunt plictisitoare şi pretenţioase. Ele invită la concentrare, gândire, lectură. Pe scurt ne dau de lucru. Ori noi vrem distracţie. Distracţia informaţiei la zi, ambalată în senzaţional. Distracţie care crează subiecte şi imediat le distruge, scutindu-ne de efortul interpretărilor personale. Turul zilnic al noutăţilor, multiplicat cu numărul de surse ce stau la rând să-şi spună versiunea, ne oboseşte oricum prea mult ca să mai dăm atenţie unor gânduri timide.

Departe de vociferările asurzitoare ale ziarelor şi revistelor de mare tiraj, de caruselul halucinant al canalelor tv, tonul calm al Dilemei lasă loc meditaţiei, ca şi cum între articole ar fi nişte largi spaţii invizibile, tăceri necesare ce dau răgaz minţii să ridice două degete şi să spună ceva. Dilema e porţia săptămânală de subiecte serioase, din care oricând găsim câteva dispuse să ne însoţească la o plimbare în parc.

Ideile sunt ca nişte plante. Iar articolele Dilemei, puse unul peste altul, săptămână de săptămână, sunt pământul fertil în care ele pot creşte şi înflori. Cu condiţia să le turnăm din când în când puţină atenţie la rădăcină.